Avea pielea mai albă decât zăpada abia ninsă. Curba elegantă a gâtului se pierdea în umerii goi, puțin aplecați. Fire de păr, puțin zburlite și rebele îi acopereau albeața cu abanos. Și parcă toți porii pielii strigau, cerând imperativ ultimul sărut. Capul i se lăsă pe o parte, leneș… privirea misterioasă mă chema, oferindu-și parcă stăpâna patimilor nesăbuite. M-am apropiat un pas, neîncrezător. Am întins mâna, pierzând-o în mătasea părului. Zâmbetul ei mă încuraja visător. Vena albăstrie pulsa nerăbdătoare, încurajundu-mă șoptit, chemându-mi buzele. Ochii mi s-au închis, capul mi s-a aplecat înrobit către ea, răsuflarea fierbinte a început să îi mângâie pielea. Buzele mi s-au întredeschis, uscate, căutând să respire parfumul pielii ei și, într-un final, s-au prăbușit fără nici o speranță pe catifeaua aceea de lapte. Au gustat încet, savurându-i gustul dulceag, apoi și-au dorit mai mult, din ce în ce mai mult. Iar ea, cu ochii întredeschiși, zâmbea diavolește. Primise ultimul sărut, ultima barieră care ne despărțea de căderea în uitare a trupurilor noastre.