Despre eternitate (I)

          Eternitatea nu este decât o stare, o trăire… O resimțim cu toții, ca pe o povară mai grea sau mai ușoară. Și o contabilizăm diferit. O eternitate poate să fie într-adevăr, o eternitate, începând dincolo de facerile vieții și sfârșind mult mai departe de moartea sufletului. Dar la fel de bine poate să fie o clipă, să dureze atâta timp cât este necesar ca genele să acopere în mișcare niște ochi limpezi pentru a îi redescoperi la loc. Este o nebunie să încerci să o definești. Este o nebunie să ceri altora să o definească. Pasiunea omului, înfierbântată, ar putea da naștere unor noi războaie fratricide, numite războaiele pentru eternitate. Fiecare va căuta să dovedească ceva legat de eternitate. Să arate că el este cel care are dreptate, în exclusivitate sau în cea mai mare parte. Definiția eternității va fi, eventual, impusă, într-un mod eroic, în fața altor concepții mutilate și însângerate, alungate din conștiința unanimă de cei care vor avea tăria să își impună punctul de vedere. Nici unul dintre luptători nu va ști, totuși, ce este eternitatea. Da… o perioadă de timp, limitată sau nu. Nelimitată? Pornind de la minus infinit și tinzând spre plus infinit? Dar atunci dumnezeirea s-ar simți lezată, cerul s-ar întuneca de pădurile de săgeți lansate de arcurile limbii, de sulițele otrăvite ale cuvântului… Armiile ridicate de divinitate s-ar ridica și ar șterge orice urmă de rațiune, orice încercare nefericită de a confunda eternitatea cu dumnezeirea. Sau… dacă eternitatea ar fi o perioadă limitată de timp? Dacă o eternitate ar fi un mileniu? un secol? un deceniu? O oră… un minut? O clipă?

          Atâția eroi au fost păstrați în memoria colectivă… pentru eternitate! Pentru totdeauna… Dar totdeauna înseamnă atâta timp cât durează lumea. O lume. Și lumea poate începe cu un om și se poate sfârși cu un om. Și fiecare om este o lume în sine, o lume care va dăinui veșnic, atâta timp cât are resurse. Cât omul respectiv are suflu.

          Poți defini eternitatea ca durata în care un suflu, un suflet, simpla licărire a vieții animă un bulgăre de tină? Da, poți spune că atâta timp cât în acei doi ochi licărește o luminiță ea se va confunda cu eternitatea. Și apoi? Apoi eternitatea va zbura către alte zări, către alți ochi… către alți oameni care la rândul lor o vor trăi și vor căuta să îi descifreze misterul.

          Dar oare vor ști ei, sau măcar unii dintre ei, că “eternitatea nu e accesibilă decât prin viețuirea clipei în mod absolut”?