Am visat-o. Am visat-o după atât de mult timp încât credeam că am și uitat cum arată. Dar imaginea ei, atât de fidelă realității, atât de reală, de fapt, a durut atât de tare încât am tresărit. Am deschis ochii, pierzându-i silueta prezentă sub pleoapele mele închise. Îi mai auzeam doar chemarea… chemarea pe care și-o striga din alte lumi, din locuri necunoscute mie. Ce s-a ales de ea? Abia acum știu… și ea nu a știut atunci… Suntem sortiți să fugim unul de celălalt doar pentru a ne striga unul altuia numele din adâncul iadurilor veșnice. Nu ar exista paradis dacă am fi împreună, doar o lume în care nimic altceva nu ar mai conta decât noi doi.
Dar amândoi știam, când vorbeam învăluiți în fumuri de țigară, că suntem inadaptații oricărei lumi. Că suntem oameni ai extremelor, lipsiți de orice normă și de orice constrângere. Fugeam de orice lume care ne-ar fi încorsetat, de orice loc care ne-ar fi făcut să ne pierdem această unicitate – de fugari din calea fericirii. “Ce ne facem?” o întrebam mereu… “Fugim…”.
Cineva trebuie sa ne strige ca sa ne aducem aminte ca existam.”They say /That i must learn to kill before i can feel safe/ But I /I’d rather kill myself than turn into their slave”.Pe langa legea jungle:eat or be eaten mai exista si varianta a 3-a:run away.Fiecare din noi avem lumea noastra pe care suntem stapani si nemuritori.Multi ar spune ca e ireala,dar asta inseamna ca ne-am nega propria existenta.
Blue Dreams, este normal ca fiecare individ sa aiba o lume proprie, dar este destul de important ca ea sa se plieze pe lumea reală. Şi totuşi, există oameni care nu admit convenienţele nu din revoltă, nu din spirit de frondă, ci pur şi simplu pentru că aceasta le este natura, de a nu se adapta legilor/dorintelor pe care le urmaresc oamenii in general. In aceste cazuri nu este vorba despre o negare a propriei existente (aceea de dincolo de normalitate), ci mai degraba despre afirmarea ei…
mi s-a intamplat ca sentimentele pentru cineva sa fie mult mai puternice cand persoana respectiva era departe de mine, sa ii astept cu nerabdare revenirea, iar atunci cand era iar in fatza mea, sa nu-mi doresc decat sa plece iar.
asta inseamna ca eram sortiti sa fim departe unul de altul?
Briza, exista o “vorba”, cu izvoare in rugaciunile vikingilor indreptate spre Odin… Nu imi doresc sa mi se indeplineasca toate dorintele, ci sa am puterea de a le face fata atunci cand se vor implini. Uneori ne dorim mult prea mult ceva ce nu ni se potriveste. Alteori, placerea consta in dorinta, nu in posedarea obiectului dorit. Si alteori, dupa ce obtinem ceva, consideram ca nu ne mai trebuie. Soarta? Nu cred…
Briza, pentru că fiecare apariţie a ta pe blog a fost – din punctul meu de vedere – chiar cu efectul unei brize intr-o seara de vara când indragostiţii se plimbă pe nisipul udat de valuri, ti-am citit cu placere fiecare comentariu. Ca şi acum, dar de data asta, intru în discuţie şi incerc să-ţi dau un raspuns la intrebare: nu eraţi sortiţi să staţi departe unul de altul ci nu eraţi sortiţi unul altuia. Tu i-ai îmbracat iamginea în hainele pe care le-ai visat întotdeauna pentru iubitul tău şi chiar ai crezut că sunt ale lui. In momentul în care îl aveai lână tine, era EL, cel REAL, nu aveai cum să ţi-l mai imaginezi altfel! Vorbele, mângâierile, erau cele dictate de temperamentul lui, de sufletul lui! Când era departe, imaginaţia incepea să lucreze, dorul de dor era mare, se materializa in persoana lui, firesc ai fi vrut să fie lângă tine, dar când revenea… era EL, nu cel visat. Dacă s-a terminat, este că era firesc să fie aşa. Dacă încă nu l-ai întâlnit pe cel din vis, mai aşteaptă-l sau, dacă ai obosit aşteptând, revizuieşte-ţi dorinţele, poate că ceri prea mult. Nu întotdeauna ai şansa să întâlneşti pe cineva care să poata dărui atât cât sufletul tău este în stare să ofere. Trist este când totuşi apare şi este deja mult prea târziu pentru împlinirea unui vis! În momentul acela … rămâne doar versul cântat de poeţi!
Nu am pretenţia că deţin adevărul de necontestat, este doar o opinie!
ce frumos ati vorbit despre mine… si cat de adevarate au fost vorbele dumneavoastra urmatoare: “tu i-ai îmbracat iamginea în hainele pe care le-ai visat întotdeauna pentru iubitul tău”
da, se intampla sa iubim ideea de iubire, sa iubim nu persoana din fatza noastra, ci pe cea pe care o visam sa fie langa noi…
nu am incetat sa caut si sa astept persoana potrivita, inca nu mi-au murit visele, dar scriu si versuri, intre timp…
Briza, de multe ori asteptarea/cautarea sunt mai importante decat persoana la care duc/pe care o aduc. “Regasirile” sufletelor sunt intamplari rare, dar nu imposibile. Si cand se va intampla nu vor mai exista sabloane si transpuneri de imagini. Cand gasim ce cautam uitam de modelul pe care l-am cautat, pentru ca varianta reala, chiar imperfecta, va oferi ceea ce trebuie… in cantitatile (uriase) care trebuie. Cred…
. Totusi, neimplinirea viselor poate dezamagi, eu as pastra speranta. Si poeziile… au ele rolul lor!
Intervin si eu cu urmatoarea constare: nu cred ca exista un destin prestabilit. Daca ar exista, ar fi mult prea trist si ar fi simplu sa invinovatim soarta pentru toate cele ce ni se intampla. Diferenta dintre fictiune si realitate e cel mai greu de suportat si da nastere celor mai mari dezamagiri. Cred ca in esenta, Stropidesuflet a spus frumos: ceea ce doreai, Briza, nu corespundea cu ceea ce era persoana, ci mai degraba cu ceea ce visai tu si proiectasei in ea… O Utopie… in vis…
Araceli, nu mi-as pune problema existenta unui destin prestabilit, ci a unei persoane predestinate. Pe care o gasim sau nu, in functie de actiunile si de deciziile noastre…
Nici asa nu ajungem sa fim mai fericiti: din cele 6 miliarde (parca) de oameni pe planeta asta… sa-mi fie numai unul predestinat? Predestinat de catre cine? Si cum voi sti ca imi este predestinata persoana? Si o ultima intrebare… daca nu o gasesc? Pentru ca in viata intervin si conditiile externe ce eu le subsumez norocului.
Ca atare… poate ar trebui sa cautam fericirea acolo unde viata ne duce 
nici eu nu cred intr-o persoana predestinata. in schimb, cred in compatibilitate. si pe lume sunt, cu siguranta, cel putin cateva mii de oameni cu care avem o compatibilitate foarte buna; totusi, compatibilitate 100% nu cred ca avem cu nimeni
Oameni buni, voi vreti sa demolati mitul androginului?!
Araceli, nu am insistat asupra contextului extern pentru ca am considerat ca se subintelege din raspunsul la alt comentariu. Oricum, neintalnirea cu persoana predestinata nu aduce nefericire, inseamna doar ratarea perfectiunii – daca iei in calcul mitul androginului. Uneori trebuie sa te multumesti cu ce ai…
Puteti incerca, va ramane in picioare… in conceptia mea.
)
Nu incerc sa-l demolez, pentru ca imi place si mie… Doar ma intrebam…