Seven days to the wolves (6). Licantropul

Nu eram sigur dacă în acest serial să introduc un capitol mai degrabă hollywoodian. Totuși, datorită anumitor rațiuni am decis să nu îl omit, ca atare, astăzi vă voi vorbi despre omul lup – licantropul, sau, în termen popular, vârcolacul.

Omul lup are abilitatea de a își schimba înfățișarea – din om în lup, și invers, fie în urma mușcăturii sau zgârieturii primite de la un alt vârcolac, fie în urma unui blestem. Transformarea este, în general, asociată cu perioadele de lună plină, prima mențiune de acest fel datând din Evul Mediu. Această direcție este relativ trasată și în mitologia nordică, dar nu cu deosebită precizie. Legenda spune că Lupul Fenrir ar fi avut doi fii, Skoll și Hati. Primul, Skoll, era considerat divinitatea eclipselor și a apusurilor. El urmărea zilnic soarele, profețiile spunând că va reuși să îl înghită înaintea Ragnarok-ului, în timp ce Hati era urmăritorul lunii. Probabil și acesta este unul din motivele pentru care vârcolacul apare ca o figură europeană, spectrul său întinzându-se în alte credințe, de pe alte continente, mult mai târziu.

Primul vârcolac este menționat încă din antichitate. În “Metamorfoze”, Ovidiu face referințe la povestea regelui Arcadiei, Lycaon. În semn de dispreț față de Zeus, Lycaon i-a servit acestuia mâncăruri preparate din trupul propriul fiu, ca pedeapsă fiind transformat în lup.

Clerul creștin a preluat și această legendă, considerând licantropia o pedeapsă divină. În viziunea lui Toma D’Aquino nu numai Dumnezeu, ci și sfinții aveau puterea de a aplica această pedeapsă acelora care le stârneau mânia. “Omnes angeli, boni et Mali, ex virtute naturali habent potestatem transmundi corpora nostra” (Toți îngerii, buni sau răi, au puterea de a ne transforma trupurile) spunea Toma, bazându-se pe legenda conform căreia Sfântul Petru l-ar fi transformat în lup pe regele gal Vereticus. Mai târziu, credința spune că blestemul se răsfrângea chiar și asupra celor excomunicați de Biserica Catolică.

Conform principiului bisericesc, anume că orice depășește preceptele și imaginile stabilite de cler este diavolesc, vârcolacul a fost și încă este considerat, în proporție covârșitoare, o forță a răului, a Diavolului. Dar ar putea fi interesant de menționat singura excepție din istorie în care această convingere a fost contrazisă în Europa. În anul 1692, în Jurgenburg, Livonia (regiune apropiată de Marea Baltică), un bătrân de 80 de ani, pe nume Thiess, a pretins, sub jurământ, că vârcolacii sunt “Câinii lui Dumnezeu”. În această nouă lumină, vârcolacii aveau rolul de a se lupta cu creaturile Satanei, fiind în slujba divinității. Mai mult, Thiess pretindea că sufletele vârcolacilor căzuți în aceste înfruntări erau primite și oprite în Rai. Bineînțeles, având în vedere epoca, bătrânul a fost condamnat la biciuire pentru idolatrie și superstiție, ceea ce, probabil, a prevenit apariția oricăror alte afirmații asemănătoare.

Interesant este faptul că licantropia este menționată și la populațiile de amerindieni, însă în legendele acestora imaginea lupului este una benefică. Acest lucru nu poate duce decât la concluzia că până și în cazul vârcolacilor (chiar și a celor hollywoodieni) se face resimțită o disociere a credințelor, și ea datorată percepției duale pe care omenirea o are asupra lupului.