Fără a intra în amănunte – urăsc duminicile. Ca să o mai luminăm pe aceasta, cum deja cred că începeţi să vă obişnuiţi, m-am gândit să vă atrag atenţia asupra unui cântec de valoare. O piesă care s-a cântat la aproape fiecare chef la care am fost (atunci când eu şi prietenii cunoscători aveam acces la “pupitru”).
Deşi vă propun varianta din ’61, a celor de la The Tokens (cea mai bună, în opinia mea), acest cântec (deja nemuritor) a fost preluat în nenumărate rânduri, ajungând ca astăzi să fie o “piesă de rezistenţă”, din punctul meu de vedere, la un chef care se respectă. Puţini ştiu, însă, că varianta originală datează din 1939.
Şi acum, ca să vă liniştiţi… urăsc duminica, dar nu într-atât de mult încât să îmi iasă bube pe faţă. Dragilor, “Mbube” (leu, în limba zulu), sau, cum este cunoscută în istoria actuală, “The lion sleeps tonight”!
Ada (acum câteva zile) şi Fireflight au onorat prezentul spaţiu virtual cu un premiu – Superior Scribbler Award. Am vrut să îi mulţumesc Adei mai demult, dar uneori lumea norilor este ameţitoare şi face ca unele lucruri, deşi dorite a fi făcute, să fie mereu amânate. A venit, însă, momentul mulţumirilor. Şi, cum, dacă nu v-am obişnuit încă, încerc să o fac pentru viitor, schimbarea regulilor.
De această dată, având în vedere că cei pe care i-aş fi premiat eu (dacă, prin absurd, aş fi respectat regulile) au fost deja premiaţi, am decis ca premiul să plece de aici într-o singură direcţie. Un singur spaţiu virtual va fi nominalizat – probabil nu cel mai frumos, nu cel mai roz, nu cel mai vesel şi nici pe departe perfect, pentru că mereu este loc de mai bine. În consecinţă, (da, mă puteţi învinui pe lângă nerespectarea regulilor, de nepotisme şi de jocuri de culise) premiul “Superior Scribbler Award” merge către…
Şi, deşi nu este necesară o motivare, voi spune de ce: pentru că încearcă să şteargă unele metehne şi să înfiereze mentalităţile şi josniciile cu care ne confruntăm, pentru a rescrie, sperăm, măcar o parte din sistemul de valori pe care ar trebui să îl avem.
Mulţam fain, încă o dată, şi o dedicaţie. Pentru toată lumea.
O piesă din 1984 , reluată, de aceeaşi interpretă (Nena), într-o colaborare, în 2003. Ca să ne amintim… şi să ne temperăm. În orice loc, oriunde, oricând, vă voi spune acelaşi lucru. În acest spaţiu veţi găsi exerciţiile mele literare. Mai reuşite sau mai puţin reuşite. Temele alese, subiectele, sunt secrete… secrete, experienţe care îmi aparţin sau care fac parte din amintirile şi sufletele altora. Îmbogăţite, în proporţie covârşitoare, de fantezia subsemnatului. Şi nimeni, inclusiv eu, nu va trece graniţele stabilite, decât prin puterea gândului. Şi prin muzică.
Întrebarea este: poţi privi acelaşi lucru în acelaşi fel în care o făceai cu ani în urmă? Nu există nicio schimbare de optică? Nicio diferenţă în percepţie? Atunci… unele întrebări nu îşi au rostul. Doar trăirea, simţirea fiecăruia. Iată, aceeaşi piesă, cântată după 24 de ani (Symphonity, 2008). Care e mai valoroasă, mai bună, mai impresionantă? Alegeţi voi… De gustibus!
Era cert. Un singur lucru mai era cert. Cenușăreasa mințise. Fata aceea plăpândă, nevinovată, devenise femeie. O femeie în toată regula. Mințise. Unii ar fi spus că minciuna nu era gravă, că nu ar fi avut nicio influență asupra unui om cu mintea întreagă. Nu era o minciună nevinovată, dar era o minciună lipsită de importanță. Și totuși, cu toate acestea, lumea lui începuse să se clatine, imaginea ei începuse să se deformeze, încrederea lui, în ea și în sine însuși, se nărui ca un castel din cărți de joc. Mai exista o singură evidență, Cenușăreasa mințise!
Stătea cu privirea pierdută în gol și încerca să înțeleagă… unde greșise? De ce greșise? De ce tocmai ea, întruchiparea, în ochii lui, nevinovăției, curățeniei și onestității?! Căuta disperat cauza, dorind parcă să își întindă mâinile spre o țintă nevăzută, spre ascunzișuri invizibile, pe care să le scotocească în căutarea răspunsului. Cenușăreasa mințise… și singura idee care îi mai stăpânea mintea era că minciuna apăruse numai din cauza lui. Pentru că el o învățase așa, sau pentru că el o determinase să procedeze astfel…
Își aminti de ea… copila care îi fermecase imaginația, care îi robise dorințele. Inocența privirii ei, eforturile pe care le făcea ca să intre în lumea lui – o lume murdară și întunecată, plină de ascunzișuri, de convulsii, de minciuni… Își aminti de privirea ei lăsată în jos, de tremurul buzelor, de tresărirea ei, în acea noapte în care o luase pentru prima oară în brațe, când o sărutase și o făcuse a lui. Și realiză că, pentru el, acea Cenușăreasă nu mai exista și nu va mai exista niciodată. Pentru că… Pentru că Cenușăreasa mințise.
Așa îi spunea, și ea îi zâmbea drăgăstos, mângâindu-i fața acoperită de barbă aspră. O barbă care nu avea decât rolul de a îi pronunța și mai mult conturul buzelor frumoase, lasciv de frumoase, jignitor de frumoase… Primul lucru pe care Cenușăreasa lui îl privise cu ochi de copil, dorindu-și să le atingă. La început nu îndrăznise să o facă, decât cu privirea. Apoi, mai târziu, cu degetele, la început timid, pentru ca apoi să le lase, flămânde, să le deseneze conturul, să le depărteze încetișor pentru a îi simți sărutul… Mult mai târziu îndrăzni să le atingă cu buzele ei, cu limba și cu dinții. Și, de curând, de foarte curând, îndrăznise să le muște pentru prima oară. Deși, nici măcar atunci nu era femeie, nu ca acum…
Acum Cenușăreasa mințise. O făcuse fără să își plece privirea în pământ, ba chiar și-o împlântase în ochii lui, sfredelindu-i nemărginirile sufletului fără să clipească. Iar el, cunoscând-o – dar cunoscând-o așa cum era cândva! – o crezuse. Minciuna era lipsită de importanță… dar când o descoperi, căpătă importanța unui eveniment major din viața oricărei persoane. Ea mințise pentru prima oară, și o făcuse atât de frumos, atât de tandru, atât de firesc… O făcuse atât de femeiește încât povara minciunii îl strivea. Povara minciunii sau a faptului de a fi mințit. “În definitiv – se gândi – toți mințim. Minciuna nu face rău, uneori este chiar necesară. Iar eu… eu mint așa cum respir, așa cum beau apă, așa cum înoată peștii și cum zboară păsările. De unde această tristețe pentru o minciună nevinovată? De unde atâta durere, de unde această povară?”. În următoarea clipă, însă, ochii i se întunecau și un licăr de mânie se arăta, doar pentru o secundă. Mânia era înlocuită de tristețea răscolitoare și genele începeau să i se miște repede, căutând să împiedice formarea unei lacrimi amare.
Încercă să facă un efort de gândire, să își privească fără ajutorul oglinzii chipul. Își simțea buzele strânse – buzele care își pierduseră, în încordare, frumusețea. Încercă să își imagineze ochii, parcă disperați ca ai unui animal hăituit, aproape prins în cursă, care nu mai știe încotro să o apuce. Încercă să își vadă trupul întreg, cu zbuciumul său, cu agitația care îl făcea să se plimbe dintr-o parte în alta, când cu mâinile la spate și cu capul plecat, când frecându-și palmele într-o nervozitate nestăpânită. Imaginea i se păru respingătoare și lugubră, neobișnuită, ireală… comparată cu calmul său, cu seninătatea sa, cu frumusețea chipului. Și deveni nesigur pe capacitatea sa de a își imagina un autoportret în asemenea momente. După o clipă deveni și mai nesigur – dacă este o minciună lipsită de importanță, de ce îi dă atâta atenție?! De ce se simte lezat, de ce se simte rănit, de ce orgoliul său îi cere să o aibă în față ca să o poată strivi cu un dispreț suveran? Nesiguranța îi șoptea în ureche… “nu ar trebui să dai atâta importanță. În definitiv, nu te-a înșelat, nu ți-a furat nimic, nu ai păgubit cu nimic…”. Apoi, chiar înainte ca el să dea aprobator din cap, revenea, cu glas dogit, hohotindu-i în creier “A mințit… Te-a înșelat, lăsându-te să crezi că este ceva ce nu este! Ți-a furat liniștea, ți-a distrus încredera, te-a păgubit de ea însăși!”. Nu mai știa ce să creadă, i se părea că pământul se deschide sub picioarele sale, că plutește printre nori, simțea în tot trupul o durere ciudată, o amorțeală neplăcută, un tremur și o sfârșeală care îl făceau să se teamă. Și singurul lucru cert, singura evidență pe care o mai exprimau ochii săi, buzele sale mușcate până la sânge, erau șoaptele. Cenușăreasa mințise.
Ce durea mai tare? Minciuna? Consecința acesteia, sau izvorul ei? Izvorul, o simțea, era el… El și lumea lui tenebroasă și dezgustătoare. Consecința… Cenușăreasa mințise, fără să clipească, fără să îi tremure vocea, ca și cum minciuna era cel mai normal lucru din viața ei. Ce o mânjise? El? Lumea lui? – un gând care îi era insuportabil, la fel de insuportabil ca o ordaliile pline de cruzime la care erau supuși nefericiții. Acum era rândul lui… nefericitul care prin simpla lui prezență otrăvise aerul din jurul ei umplându-l cu miasme, îi murdărise sufletul încercând să îl facă să vibreze, îi pângărise trupul depunând pe el sărutări pe care le credea tandre.
Cenușăreasa mințise… O făcuse pentru că intrase în contact cu lumea lui? O făcuse pentru că știa cum să o facă, dinainte? O făcuse pentru că așa este normal, ca în sufletul oricui să existe un germene, o sămânță care se dezvoltă odată cu omul și se manifestă de la o anumită vârstă, cu o anumită intensitate și voluptate? Nu știa, nici nu îndrăznea să caute un răspuns. Întrebarea îi revenea în creier, îi zdrobea timpanele, dar de fiecare dată o alunga disperat și temător. Nu avea curaj să răspundă. Greșise? El?! Imposibil… Dacă Cenușăreasa nici măcar nu era Cenușăreasa? Dacă era, de fapt, doar o altă figură a necinstei care se acoperise, pentru o vreme, cu un voal de puritate înșelătoare?
Se prăbuși în interiorul său, cu un zâmbet amar. Nu mai contează… Este irelevant dacă el era cel care o murdărise. Ceea ce conta cu adevărat, ceea ce durea cel mai tare era minciuna, era gândul că nu o va mai crede niciodată, că Cenușăreasa lui devenise femeie. Chiar dacă acea femeie nu fusese niciodată, poate, o Cenușăresă.
De nu te-aş preţui îndeajuns
Mi-ar stinge pizma orice desfătare,
Iar deznădejdea ar intra pe-ascuns
În mintea care ( – cum un vierme are
Şi el putinţa de a fi o parte
Din infinit) priveşte cum răsar
Ca nişte lumi divine, fără moarte,
Frumoasele-ţi poeme. Află dar
Că nici puterea-ţi de-a întrece-n zbor
Chiar culmile de alţii greu urcate, -
Nici faima – umbră-a unui viitor
Pizmaş pe timp, – să-ntunece nu poate
Cu vre o undă de amărăciune
Stârnită de nefaimă, preţuirea
Ce ţi-o aduce omul care spune:
Şi viermii pot slăvi dumnezeirea.
O, nu-mi vorbiți de oameni faimoși prin fapte mari!
Ni-i faimă tinerețea cu dulcele ei jar,
Căci iederea și boarea și zilele-i de aur
Sunt mai presus ca toate cununile de laur.
Ghirlandele pe-o frunte pleșuvă ce sunt, oare,
Decât o-nrourată dar ofilită floare?
De ce să-mi încunune, deci, tâmpla o podoabă
Ce nu-i decât a faimei prea-trecătoare roabă?
O, faimă! De vreodată lăsatu-m-am vrăjit
De laudele tale, tu nu m-ai amețit
Mai mult ca ochii dragei, căci ei mi-au dat răspuns
Că nu-mi resping iubirea de care m-am pătruns.
Te-am căutat acolo și te-am găsit în ei.
Ți-a împletit privirea-i cunune de scântei.
Aflat-am, în privirile-i de foc,
Și faimă și iubire, – la un loc.
Vocea ei îi păru, în întuneric, asemenea unei mângâieri. Părul ei i se răsfirase rebel pe piept, ascunzându-i bătăile inimii – bătăi de care ea nu trebuia să știe. Li s-au întâlnit privirile, și în lumina ochilor ei a observat curiozitate. Nu neapărat curiozitate față de gândurile lui, ci față de el, de ochii lui, de gândurile lui, față de mintea sa… Curiozitate față de cine era el. I-a mângâiat creștetul și i-a sărutat fruntea, privind undeva departe.
Dacă ar fi avut curajul și posibilitatea să îi spună…?
*
Mă gândesc la o lume în care nu suntem decât tu și eu. Noi doi, mereu cu mâna în mâna celuilalt, cu buzele pe trupul celuilalt, cu firele de păr împletite unele în celelalalte, cu privirile îndreptate în aceeași direcție. Cu o singură răsuflare, una care să alimenteze cu oxigen două inimi legate pentru totdeauna, înlănțuite pentru totdeauna. Mă gândesc la o lume în care să putem să zburăm. Să ne pierdem echilibrul, să cădem din văzduhuri atunci când în ochii vreunuia ar apărea ceva umed și sărat, pe care în limbajul nostru, doar de noi vorbit, le-am numi lacrimi. Dar pentru că lumea aceea este goală și ne are doar pe noi nu ne va lăsa să ne zdrobim de pământuri, ci ne va redresa, ne va întări aripile și va transforma picajul doar într-o altă formă de distracție, o altă formă de a ne petrece timpul, de a ne trăi clipele împreună…
Mă gândesc la o lume în care să nu existe nici țipenie de om, să nu exiști decât tu. Pentru că dacă tu exiști, atingerile tale îmi spun că exist și eu. Și atunci am fi doi, exact atâția cât trebuie să fim pentru ca Paradisul să ia naștere. Dar un alt fel de Paradis, unul în care să nu existe nici izgoniri, nici izgonitor. Doar noi doi, și nici o limită. Da… dacă nu ar exista izgonitor, nu am avea nevoie de niciun șarpe. Pentru că dacă nu există limite, ce nevoie am avea de șarpe? Doar ca să îi zdrobim capul și să îi devorăm înțelepciunea?
Mă gândesc la o lume în care să nu existe bogăție și nici sărăcie. Nici nu ar putea să fie, pentru că dacă am fi doar noi doi, asemenea noțiuni nu și-ar găsi loc în sufletele noastre. Cu tine aș fi la fel de bogat pe cât aș fi de sărac… și invers, normal, pe cât de sărac, pe atât de bogat. Dar nu m-ar bucura bogăția, nu m-ar întrista sărăcia. Amândouă mi-ar fi la fel de dragi, pentru că ele s-ar întrupa în tine, bogăția și sărăcia mea… Îți vorbesc așa pentru că această lume nu există. Dar așa de mult aș vrea să existe…
Mă gândesc la lumea în care aurul ar ieși la iveală, din pământ, strecurându-se printre firele verzi de iarbă. Și mi-ar plăcea să îl găsim împreună, să îl privim și, zâmbindu-ne, să îl lovim cu piciorul, cu dispreț. La ce mi-ar fi bun, dacă nu mai am nevoie de nimic? Dacă iubirea ta este tot ce îmi trebuie… Sau poate am avea ce să facem cu aurul. Să ne umplem pumnii cu el, pentru că goliciunea trupurilor noastre nu ar avea buzunare, și să alergăm ca să îl aruncăm în valurile mării. Să facem pariuri, care aruncă mai departe, care aruncă mai înalt spre ceruri, sau mai adânc în valuri… Care aruncă mai cu silă, care aruncă mai repede, ca să nu se păteze… Și pentru fiecare pariu, cel care pierde ar trebui să sărute tandru buzele celui care a câștigat.
Mă gândesc la o lume în care soarele să nu ne pârjolească simțurile, gerul să nu ne înghețe sufletele, bătrânețea să nu ne împovăreze vioiciunea. Mă gândesc la lumea aceasta în care nu am fi nici stăpâni nici sclavi, pe care nu am stăpâni-o, dar nici ea nu ne-ar stăpâni pe noi… Să fie doar o piesă, o piesă de teatru care să nu se mai termine niciodată. Pentru că dacă există finaluri, ele sunt fie triste, fie fericite. Și noi doi nu avem voie să avem vreodată vreun final. Nici atunci când ne-am da seama că lumea pe care mi-o închipui nu există… și nici nu va exista niciodată.
După revolta pe care am manifestat-o ieri (aici), astăzi propun să ne relaxăm… cu o piesă de prin ’78. Şi aşa urmează încă o săptămână în care unii, pentru câţiva arginţi, îşi vor vinde şi mamele.
