Judecata

          Cei trei judecători îl priveau pe acuzat pe sub sprâncene, încercând să îi surprindă cea mai mică reacție. Măcar un tremur al mâinilor, un freamăt al buzelor, o clipire în care să se citească teama și respectul pe care ar fi dorit să i le inspire. Însă în ochii lui nu se mai citea nimic. Își plimba privirea prin camera îngustă, așteptând nici el nu știa ce. Își scutură doar puțin capul, aruncă o privire plictisită către cei care urmau să îi decidă soarta și își înăbuși un căscat.

          - Acuzat! Începu judecătorul din mijloc. Acest tribunal te-a găsit vinovat. În ciuda apărărilor și în ciuda argumentelor pe care le-ai adus în susținerea opiniei tale, găsim că este inadmisibil să fii exonerat de răspundere. Totuși, am decis că totul s-ar putea încheia chiar aici, dacă îți vei cere scuze în mod public!

          Ecoul vorbelor se sparse în sufletul acuzatului, apăsându-i umerii mai greu decât povara celei mai adânci suferințe. Privi spre prezidiu și își clătină capul în semn de negație. O tăcere stingheră și apăsătoare se instală, o tăcere neîntreruptă, pe care răsuflarea acuzatului ar fi dorit să o sfâșie. Și nu doar răsuflarea, ci și acea pulsație pe care o simțea în interiorul său, acea furtună care se dezlănțuia treptat, tot mai cuprinzătoare, mai sălbatică și mai nebună.

          - Nu, nu îmi voi cere scuze.

          - Dacă nu o vei face, spuse judecătorul din stânga, un bătrân cu nasul lung, acvilin, cu buze subțiri și cu ochii răi și înguști, consecințele ar putea fi nebănuite. Nu uita că noi, cei de aici, suntem împuterniciți să dispunem cum vom dori și cum vom considera de cuviință.

          - Nu mă interesează… răspunse acuzatul. Dar nu își putuse stăpâni un tremur al vocii.

          Auzindu-l, judecătorii se priviră, satisfăcuți. Cel din dreapta, scofâlcit, cu fața plină de riduri, cu capul pleșuv și cu mâini scheletice, își scărpină bărbia:

          - Gândește-te bine… ai putea să uiți că ai fost vreodată în această cameră, în fața noastră. Ai putea să uiți de teama pe care cu siguranță o simți în suflet. Știm cum vă simțiți toți, știm că mereu vă macină o teamă de necunoscut, bănuiți doar consecințele pe care le putem stabili noi înșine, dar nici nu vă imaginați cât de aspre pot fi acestea.

          Acuzatul își lăsă capul în jos, pentru a ascunde flăcările ochilor și dinții mușcând buzele.

          - Nu! Nu își ridicase ochii din pământ, dar glasul părea că îi devenise mai puternic.

          Judecătorii nu părură descumpăniți.

          - Gândește-te bine. Este ultima ta șansă! zise cel din mijloc. Gândește-te, refuzul acesta te-ar putea costa chiar viața!

          După câteva clipe, acuzatul își ridică privirea și îi privi, pe rând, fără grabă, pe fiecare din cei trei.

          - Mai bine să mă coste viața decât moartea! Mai bine viața care îmi curge prin vene și îmi face inima să bată, decât moartea înspăimântătoare a celui care sunt, a tot ceea ce sunt!

          Pe fețele judecătorilor apăru expresia unei mirări adânci.

          - Mai bine renunț la ceea ce m-ar putea aștepta, decât să renunț la mine! Ce îmi imputați, în realitate?! O faptă… o faptă care, veți spune, contravine cu legea voastră. Cu acea lege care vă stăpânește pe voi, pentru că voi nu o mai stăpâniți de mult! Am auzit de acest for pe care îl reprezentați, și de aceea, mereu v-am luat în râs și mereu v-am arătat cu degetul! Îmi este silă de voi și dacă aș putea, v-aș zdrobi capetele ca unor șerpi veninoși. Ție, Prejudecată, spuse acuzatul privindu-l pe cel din mijloc, ți-aș spune că nimic, absolut nimic din ceea ce faci sau ce spui nu va rămâne fără consecințe. Dar trebuie să fii îndeajuns de puternic, îndeajuns de împăcat cu tine însuți, să îți asumi consecințele. Mereu ai găsit în noi, ceilalți, lucruri demne de pedeapsă sau de dispreț. Și noi, temători, imediat ne-am cerut scuze și am căutat să ne îndreptăm, să intrăm în rândul acelora pe care privirea ta îi învăluie cu căldură. Îmi ceri acum să îngroș rândurile acestor rătăciți, rândurile acestor înfrânți, doar pentru a mă feri de judecata ta aspră și irațională?! Niciodată!

          Acuzatul făcu o scurtă pauză. Părea că vrea să stăpânească furtuna care începea să se dezlănțuie. Respirația îi era precipitată și încercă să o calmeze, ducându-și mâna la piept. Apoi continuă:

          - Ție, Prostie, îi strigă celui din dreapta, ți-aș spune că o faptă valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Cu atât mai mult cu cât acele cuvinte nu conțin nici urmă de adevăr. Chiar crezi că, cerându-mi scuze, consecințele faptei mele se vor șterge?! Chiar crezi că răul pe care l-am făcut va fi îndreptat?! Dar mai ales… cum poți să fii sigur că aceste cuvinte pe care îmi cereți să le rostesc sunt sincere? Aș putea minți, le-aș putea spune cu ochii închiși, să nu vedeți cum totul în interiorul meu se distrează pe seama naivități voastre, pe seama unei credulități născută doar din incapacitatea de a înțelege că fapta rămâne, chiar dacă făptașului îi este teamă să își asume consecințele?! Nu, scuzele nu înlătură nici fapta, nici consecințele ei. Doar adaugă în spinarea făptașului încă o povară.

          - Iar ție, Mândrie, spuse acuzatul privindu-l pe cel din stânga, ți-aș spune că orgoliile nu sunt potolite, nu sunt săturate cu două sau trei vorbe aruncate în vânt. Orgoliul este cel mai puternic dușman pe care ni-l putem găsi în noi înșine, și dacă este zgândărit, ei bine, cu greu mai poate să fie stăpânit. Pe el nu îl satură scuzele voastre patetice, are nevoie să vadă, să simtă durerea, remușcarea, suferința. Acestea sunt adevăratele consecințe pe care le suferim noi, oamenii, pentru faptele noastre. Sentințele voastre sunt hilare, sunt mai mult decât suportabile și, uneori, chiar, ușurează pedeapsa condamnatului, pentru că au puterea să pună capăt adevăratei pedepse.

          Și vouă, împreună, v-aș mai spune un lucru. Puteți să îmi luați totul, dar nu mă puteți lua pe mine mie însumi! Am săvârșit o faptă, pe care tribunalul meu, acela care mă judecă în fiecare seară, o va considera bună sau rea. Dar oricum ar fi, sunt gata să mi-o asum. Nu voi fugi de consecințe, nu mă voi dezice de mine. Acțiunile sunt, întotdeauna, reflexia a ceea ce simte individul. Și chiar dacă sunt impulsive sau premeditate, efectele lor asupra altora contează mai puțin decât efectele unei deziceri asupra făptuitorului. Pentru că o dezicere de acestea înseamnă fie nebunie, fie dispreț pentru sine. Dar nu în cazul acesta. Eu sunt eu, acțiunile mele sunt ale mele, iar consecințele lor, indiferent care sunt, trebuie să fie suportate. Scuzele pe care îmi impuneți să le cer reprezintă doar calea cea mai simplă, cea mai ușoară… Numai că, spre deosebire de altă cale, ea nu duce decât la pierderea eului.

          Voi ați inventat scuzele, voi, cei mârșavi, cei lași, cei nedrepți. Dar ele nu mi se potrivesc mie! Se potrivesc ticălosului care tremură în fața pedepsei ce îl așteaptă, se potrivesc imbecilului care jignește doar pentru a se simți mai puternic știind că are un instrument la care să apeleze de fiecare dată pentru a i se trece fapta cu vederea, se potrivesc acelora care, atunci când se privesc în oglindă, își pleacă ochii mustind de rușine. Și nu se potrivesc nici lor, pentru că scuzele sunt făcute doar ca să fie cerute. Sunt doar o tranzacție, eu le ofer, altul le primește… dar această tranzacție nu va șterge cu nimic ceea ce am făcut. Doar va alina părțile din voi care stau ascunse în adâncul oamenilor: prejudecata, prostia și mândria.

          Vă sfidez, pe voi, acest tribunal fără rost și, mai ales, pe toți cei care încă au încredere că judecățile voastre au fost vreodată conforme cu ceea ce simte fiecare. Voi nu vă dați seama… este atât de ușor să punem în aplicare sentințele voastre! Este atât de ușor să ne cerem scuze de fiecare dată, sperând… știind că în acest fel nu vom mai suferi consecințe… Dar, în același timp, acționăm mereu la fel, pentru că deja știm, scuzele există, au fost inventate pentru a fi cerute… și pentru a înlocui acea plată cu care fiecare suntem datori pentru o faptă sau o alta.

          Astăzi, însă, nu! Eu nu îmi cer scuze. Îmi este indiferent ce pedeapsă îmi veți hotărî. Va fi înmiit mai ușoară decât aceea de a mă dezice de mine!

*

          Execuția a avut loc a doua zi, în zori, în secret. Și doar călăul a înțeles că executatul avea dreptate. “I-ar fi fost atât de ușor să își ceară scuze! Toți cei prezenți au sperat, până în ultimul moment, că va spune acele câteva vorbe. Dar știa că dacă le-ar fi spus, el, cel care era, ar fi devenit un altul. Este trist… toți au așteptat ca de pe buzele-i tremurânde să se ridice în zbor acele vorbe. Toți așteptau… dar nimeni nu i-a privit ochii.”

Mi-e dor…

Poza nu îmi aparţine. E lucrată în photoshop… Dar chiar şi aşa, nu e la fel de frumoasă ca realitatea.

Publicitate

          Nu sunt un pasionat al spoturilor publicitare, dar uneori, din mulțime, câte unul este capabil să scoată capul și să îmi atragă atenția. Având în vedere faptul că în România nu am mai văzut de mult altceva decât reclame idioate, clipul următor mi s-a părut o gură de aer. Încep să mă resemnez, uneori îmi vine să nu mai cer nimic de la țara asta, de la locuitorii ei, de la nimeni. Dar mi-aș dori ca unii, care se consideră ”specialiști”, să renunțe măcar pentru două minute la autosuficiența care îi caracerizează, sau la atitudinea de geniu neînțeles, și să arunce un ochi, să vadă cum se face cu adevărat. Publicitate.   

Ipoteză

          Dacă ar trebui să spun ceva despre mine, ceva care să mă definească, aș spune că de când mă știu am urât matematica. Am auzit multe teorii, printre care și aceea că este una dintre cele mai nobile științe, sau o alta care spunea că matematica nu poate fi considerată altfel decât un motor al progresului. Nu le-aș putea contrazice și nici nu vreau să încerc așa ceva. Dar, totodată, îmi amintesc de o idee pe care am citit-o acum mulți ani într-o carte de-a lui Jung. Matematica ar putea fi nobilitatea întruchipată, ar putea fi esența progresului, dar pentru mine va rămâne una dintre cele mai mincinoase științe. Poate “mincinoasă” este puțin prea mult spus, dar nu voi retrage exprimarea. Uneori mi se pare că matematica atentează la alte valori care, probabil, sunt mai importante. Sau, cel puțin pentru mine, sunt.

          S-a spus că omul este măsura tuturor lucrurilor. Și s-a mai insistat că fiecare dintre oameni este unic în felul său, beneficiază de o individualitate proprie, imposibil de regăsit într-un altul. Asemănările dintre noi, precum și diferențele, au, cred, tocmai scopul de a crea această individualitate despre care vorbesc, această unicitate pe care o susțin și am susținut-o mereu din toate puterile. Pentru om este dureros să i se spună că este la fel cu un altul. În momentul în care i se neagă importanța, atunci când i se aplică o etichetă și este înglobat într-o masă, omul se pierde pe sine însuși; se pierde de sine însuși și nu mai are nimic altceva de făcut decât să accepte statutul pe care i-l conferă alții. Lupta nu ar fi niciodată o opțiune, pentru că este una mult prea grea, una care nu ar putea avea alt sfârșit decât o excludere dintre oameni. Este ciudat cum omul vrea să fie unic, dar, în același timp, se lasă târât într-un amalgam numit “categorie”. Și este trist că, după o vreme, pierzându-și încrederea în individualitatea esențială, încearcă să îi excludă pe cei care ar îndrăzni să lupte pentru ea.

          Spuneam că matematica este una dintre cele mai mincinoase științe. Da, ar putea fi… Ar putea fi pentru că de multe ori încearcă să uniformizeze, să niveleze totul, să pună un semn de egalitate. Și acel semn este pus în unele situații în moduri fie nefericite, fie neadevărate, care intră în contradicție cu anumite elemente filosofice. Să luăm, spre exemplu, unul din principiile fundamentale ale matematicii: dacă “a” este egal cu “b” și “b” este egal cu “c”, automat, “a” este egal cu “c”. Dar oricine iubește mai mult omul decât iubește cifrele, ar descoperi minciuna. Fiecare dintre noi este unic, este o lume care nu poate fi pusă sub semnul egalității cu o alta. Omul nu ar trebui să fie pus sub semnul egalității decât cu sine însuși, și atunci, “a” nu poate fi egal nici cu “b”, nici cu “c”. Întotdeauna “a” nu va fi egal decât cu “a”, “b” numai cu “b” și “c” numai cu “c”!

Apartenențe

          Din nevoia de a aparține ne căutăm pe cineva care să ne fie aproape. La bine și la rău, un umăr care să fie oricând gata să ne sprijine capetele îngândurate, cu ochi triști, înlăcrimați sau gânditori. Ne facem jurăminte de credință și de apartenență veșnică. Pe care, în timp, ajungem să le credem. Apoi, mai brusc sau mai puțin brusc, totul ia sfârșit. Și visul și jurămintele. Atunci suferim. Sau, cel puțin, așa ni se pare.

          Dar acel gol creat, pe care îl numim durere, este, într-adevăr, generat de pierderea persoanei care ne-a fost alături, sau de pierderea apartenenței? Nimeni nu ne mai aparține, după despărțire, și nu ne mai aparținem decât nouă înșine. O vreme retrăim niște amintiri, invocăm imaginea persoanei plecate, apoi ne continuăm drumul – un drum de-a lungul căruia ajungem să facem aceleași declarații, aceleași mărturisiri, și altor persoane. Pentru ca, într-un final, să păcălim pe cineva și, poate, să ne păcălim chiar pe noi înșine, evitând teama, teroarea de a sfârși singuri pe lume, ieșiți din rândurile unei societăți în cadrul căreia nu ne dorim să trăim fără cineva alături.

          Făurim, în timp, vise și speranțe, urmărim dorințe și idealuri și, de cele mai multe ori, atunci când nu avem cu cine să ne împărțim bucuria sau tristețea, victoriile sau înfrângerile, simțim că ne lipsește ceva. Ceva ce nu poate fi acoperit prin nimic… Nevoia de a aparține este mereu pregnantă, se manifestă subtil, devine mai puternică, până când pune stăpânire pe tot ce însemnăm. Și, disperați, probabil, temători în fața singurătății, temători față de ceea ce am putea reprezenta noi înșine în acea singurătate, căutăm, inventăm jurăminte, mimăm înlănțuiri. Pentru că uităm, vrem să uităm sau nu vrem să știm… mereu vom muri singuri. Cel care moare fără a avea pe cineva care să îi aprindă la căpătâi o lumânare, sau cel care moare sub ochii a doi, trei, cinci, zece oameni… amândoi mor singuri, nimeni nu îi va însoți în călătoria în care pornesc.

          Și atunci, la ce bun jurămintele și promisiunile? Care este rostul înlănțuirilor pe care atunci când se sfârșesc le plângem, dar cărora le dăm mereu viață alături de o altă persoană? Poate doar acela de a nu ne lăsa să ne privim cu atenție, poate doar acela de a ne ține cât mai departe de noi înșine…

Răzbunare

          Când tata a căzut răpus de spada celui care zace mort la picioarele mele am crezut că lumea se va sfârși, că totul se va transforma în beznă și cenușă. Eram revoltat și înspăimântat și, când am văzut privirea aceea de oțel a ucigașului străpungând ochii tatălui meu, în timp ce prelungirea mâinii sale, sclipitoare și însângerată, dătătoare de spaimă și de răceală, se smulse din pieptu-i dimpreună cu sufletu-i, aproape am leșinat. Tata îmi spusese de multe ori despre moarte ca fiind doar un pas făcut spre un alt loc, acel loc în care se aflau bunicii mei – părinții lui, bunicii lui și bunicii bunicilor lui. Îmi mai spunea că și mama se află acolo, așezată pe genunchii unui bătrân cu barbă albă și cu ochi albaștri, care ne este tată tuturor. Și, pentru că acest bătrân a dorit ca mama să se ducă la el nu avem voie nici să plângem nici să ne întristăm. Iar cel care a trimis-o acolo cu ceva vreme în urmă – același care își adăpase sabia însetată cu sângele tatălui meu – nu făcuse decât să îndeplinească voia acelui bătrân.

          Demult, l-am întrebat de ce bătrânul, mai ales că ne este ca un tată, nu a lăsat-o pe mama lângă noi, pentru că, sunt sigur, am fi avut mai multă nevoie de ea decât avea el. Dar îmi zâmbea trist, nimic mai mult. Apoi am întrebat dacă nu ar fi corect ca cineva să fie pedepsit. A râs. “Pe cine să pedepsești?! Asta este o întrebare grea… creierul sau brațul care execută comanda?”. Nu am știut să răspund, eram prea mic pentru a găsi răspunsul. Știam doar că o vroiam pe mama, că îmi era dor să îmi cânte ca să mă adoarmă. Dar ea fusese chemată de un bătrân care nu mă văzuse niciodată, care probabil nici nu știa că exist. Sau poate că nu îi păsa că exist.

          Și acum tata… nu îmi dau seama cum un creier și o mână pot lucra atât de puternic împotriva unei singure persoane. Tata nu îmi cânta înainte de culcare, dar mă obișnuisem. Călăream împreună, ne uitam la cer să vedem dacă va ploua curând și discutam ca între bărbați, despre soarele care apune, despre noaptea care ne învăluia, despre cum obișnuia mama să ne pregăteasca masa și despre cât de frumos cânta. Nu l-am văzut niciodată plângând, nu știu dacă a făcut-o vreodată. Plânsul este o îndeletnicire femeiască, nedemnă de un bărbat. Așa mi-a spus mereu. Dar, îmi amintesc că, într-o noapte, am auzit dinspre patul lui niște zgomote care semănau cu cele pe care le făcea mama când era supărată.

          Pe mama am uitat-o, nu îmi mai amintesc prea bine cum arată. Dar jur că pe tata nu îl voi uita niciodată. Ochii aceia triști cu care m-a privit când fața mi-a fost luminată, mi-a spus, de un foc demonic… Văzându-l căzând, am prins sabia pe care mi-a dăruit-o săptămâna trecută, când am împlinit paisprezece ani, și m-am repezit cu ea spre dușmanul meu cel mai aprig. Văzându-mă, acesta a râs, dar acum nu mai râde, zace doar cu uimirea încremenită pe chipul vlăguit de orice urmă de viață. Tata mi-a strigat să mă opresc, dar eu nu am putut. Am închis ochii și am lovit, iar după aceea am simțit cum cădeam, și căderea asta parcă nu se mai oprea. Apoi am auzit o bufnitură surdă și mi s-a părut că pământul s-a cutremurat. Am deschis ochii și l-am văzut pe ucigaș zvârcolindu-se într-un fel ciudat, strângând în pumni iarba verde, adunând sub unghii pământul brun și încălzit de soare. Gura îi era deschisă, la fel ca aceea a unui pește pe care îl arunci pe uscat pentru a îl duce mai târziu să îl gătești. Și călcâiele scormoneau pământul, la fel ca o coadă de pește… Genunchii i se ridicau în sus, uneori, și părea că nu se poate hotărî ce să facă, să se ridice în văzduhuri sau să se afunde în întunecimea pământului?

          Și tata respira greu, dar avea demnitatea de care celălalt, care horcăia și se zbătea, uitase. Când m-am apropiat de el a încercat să mă împingă departe de el. M-am repezit la fântână, crezând că vrea apă, dar când i-am dat să bea a scuipat-o. M-am speriat când și-a strâns cu degetele chircite cămașa înroșită, mi se părea că părul care îi acoperea pieptul se transforma în iarba pe care o smulsese celălalt, iar pielea în pământul de sub unghiile victimei mele. L-am strigat și și-a întors privirea spre mine – o privire mată, pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

          “Să nu mai ucizi niciodată. Sau, dacă o vei face, fă-o numai atunci când trebuie”! Am vrut să îi spun că așa am simțit, că trebuie. Nu am mai apucat. “Mă duc, mi-a zis, mă duc să îți întâlnesc bunicii. Mă duc să o ascult pe mama ta cântând. O să îi spun că…”.

          Am vrut să îi strig să rămână cu mine, dar în schimb mi-am încleștat dinții și am scrâșnit. O lacrimă mi-a scăpat printre gene și mi s-a prelins pe obraz. Plânsul este o îndeletnicire de femei, dar nu știu de ce, nu m-am putut abține. M-am temut că tata se va rușina pentru mine, dar l-am văzut zâmbind. Era ceva diferit în atitudinea lui, ceva ciudat, ca o liniște, ca și cum nu ar mai fi avut niciun soi de grijă. Părea că nici nu îi pasă că mă va lăsa singur. Dar l-am înțeles, știu cât de mult a iubit-o pe mama. Și noi, între noi, ca bărbați, deși e dureros, ne putem înțelege unul pe celălalt. Normal că își dorește să stea și cu ea, nu numai cu mine.

          “Să ai grijă de tine”, mi-a șoptit tata. “Să nu uiți nimic din ce te-am învățat. În rest nu îmi fac probleme, vei găsi sprijin între prietenii și neamurile noastre”. Mă minunam cât de liniștit părea, în contrast cu zbuciumul care se năștea în mine. Dar poate avea dreptate să fie așa, nu el era cel care rămânea singur. Ochii i s-au îndreptat spre cer, un zâmbet șters i-a apărut în colțul buzelor și nu s-a mai întâmplat nimic. Am rămas amândoi încremeniți, eu aici, el în altă parte. Dar singur, mi-am simțit și mai tare zbuciumul din piept, îmi venea să strig, parcă mă durea acea umbră care începea să îmi curgă în tot trupul. De ce mama și tata nu au putut să fie împreună aici? Cine are dreptul să hotărască pentru ei? Știu eu foarte bine, mă iubeau amândoi și ar fi preferat să fie aici, cu mine, să fim toți trei…

          M-am aplecat și i-am șoptit în ureche, sperând să mă mai audă, simțind cum ochii îmi scapără amenințător. “Tată, brațul a fost tăiat, a fost pedepsit. Acum e rândul creierului. Spune-mi, cum pot să fac, cum pot să îl ucid pe acel bătrân care ne-a adus suferința?!”

          Buzele i-au rămas nemișcate iar ochii îi fixau cerul, părând că refuză înadins să îmi răspundă la întrebare. Dar am auzit, am simțit în mine, în piept, o voce… “Aici! Ucide-l aici! Ucide-l aici, în tine”!

(Sub) Semnul Ursului

Nu cred în ceru-acela… (Heinrich Heine)

Nu cred în ceru-acela
Cântat de popi, mereu;
În ochii tăi cred numai,
Acolo-i cerul meu.

Nu cred în Domnul Sfântul
Cântat de popi, mereu;
Cred doar în inimioara-ţi
Şi n-am alt Dumnezeu.

Nu cred în Necuratul
În Iad şi-n bezna-i grea;
În ochii tăi cred numai
Şi-n inima ta rea.