Mai dansam, uneori, duminica, să fie mai faină. Azi, fără metale – sfârşit de săptămână, sfârşit de lună, sfârşit… Vals! 1989.
Arhive
All posts for the month iulie, 2011
Spun unii că iubirea este un lucru frumos. Ea nu mi-a spus-o, dar a simţit-o. Până când rostul drumului meu alături de al ei a ajuns la sfârşit. Uneori sfârşitul poate să fie frumos… Alteori, însă, rămâne doar un “adio” şoptit în întuneric, în veci rătăcit pe drumul spre urechile care nu au vrut să îl audă.
Deşi continui să susţin că schimbarea este singurul lucru etern din lumea aceasta, nu pot să nu mă întreb dacă, la nivel micro, nu mai există unul: esenţa fiecăruia dintre noi. Îmi vine foarte greu să cred că oamenii se pot schimba. Adevărat, se pot şlefui, pot evolua, îşi pot dezvolta calităţile şi pot încerca să îşi controleze şi să îşi minimizeze defectele. Dar ceea ce zace în ei, ceea ce sunt de fapt, rămâne acolo, neschimbat, urmând să se manifeste într-un moment de neatenţie sau sub spectrul impulsului.
Sunt sigur că fiecare dintre noi are capacitatea de a se cunoaşte pe sine însuşi (mai ales că acest lucru este o datorie pe care o avem faţă de noi înşine) şi poate să arate celorlalţi doar ceea ce vrea să arate. Un fel de aplicare a zicalei “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul”. Toţi putem să fim păcăliţi, sau să ne lăsăm păcăliţi de o mască, mai ales de una confecţionată cu migală. Sau, şi mai grav, putem să fim caracterizaţi de o naivitate care să ne convingă că oamenii se schimbă. Acum îmi vine greu să cred aşa ceva, deşi a fost o vreme în care eram sigur că poate să fie altfel.
Omul are prea puţin timp la dispoziţie pentru a se schimba în interiorul său. Indiferent de ce i se poate întâmpla, indiferent de influenţele care pot să apară pe parcursul vieţii sale, va rămâne aşa cum este format de la început, în funcţie de mediu şi de anturaj. Era cineva care îmi spunea că greşesc, deşi au fost destule ocazii în care mi s-a demonstrat contrariul. Omul este în sine o structură, este ca o construcţie. Pentru a fi schimbat este neapărat să fie dărâmat ceea ce reprezintă, şi doar apoi pornită reconstrucţia. Dar viaţa fiecăruia dintre noi este prea scurtă pentru a ne oferi posibilitatea de a ne reinventa la nivel interior şi esenţial. Nu putem să fim altfel decât suntem, doar în ochii altora – sau chiar şi în ai noştri, dar asta înseamnă să ne minţim singuri.
Poate că unul din principiile absolute ale vieţii este că nimeni nu se poate schimba în natura sa. Îmi amintesc de un exemplu foarte plastic – “poţi să iei un porc, să îl speli, să îl parfumezi, să îi pui fundiţă şi să îl scoţi la plimbare în mijlocul spumei societăţii. De cum va prinde ocazia, însă, se va arunca fără ezitare în prima mocirlă pe care o găseşte în cale”. La fel şi oamenii…
Am cunoscut cândva o persoană care a avut nesocotinţa să îşi transforme viaţa într-o minciună, şi am blamat-o. Mereu mi-am spus că minciuna este un rău necesar, dar nicidecum un mod de a trăi. Ştiam, totuşi, neadevărul spus cu zâmbetul pe buze sau cu ochi galeşi are puterea de a deveni adevăr. Pentru că aşa este făcut omul, să accepte ceva plăcut lui ca fiind adevărat.
Pe de altă parte, însă, mi-am spus mereu că cea mai bună minciună nu poate să fie alta decât adevărul. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât devin mai confuz… Cum este posibil ca, în acelaşi timp, o minciună frumoasă să devină adevăr, iar adevărul o minciună? Într-un asemenea caz, între cele două noţiuni, între adevăr şi minciună, cel mai potrivit semn este acela al echivalenţei.
Am citit acum ceva vreme şi mi-a rămas în minte… Spunea Kierkegaard, “Nu înţeleg adevărul decât atunci când el devine viaţă în mine”. Dar, dacă adevărul este echivalentul minciunii, la fel de corect spus este că nu putem înţelege minciuna decât atunci când ea devine viaţă în interiorul nostru…
Şi atunci, “mincinosul” poate fi învinuit că încearcă să înţeleagă “adevărul”?!
Am avut prilejul să ascult, din nou, pentru a o mia oară, amintiri legate de mine, poveşti pe care le uitasem, altele de care nu vroiam să îmi amintesc, dar şi întâmplări care să îmi aducă zâmbetul pe buze. Este plăcut să întâlneşti oameni despre care poţi spune că îi cunoşti de când te cunoşti pe tine însuţi. Mai mult, este foarte plăcut să existe oameni care să fie mândri că au influenţat dezvoltarea unei persoane la care ţin şi pe care o apreciază. Pentru toţi, o duminică faină… 2010.
Deşi întunericul se lăsase şi începea să devină din ce în ce mai dens, zăpuşeala era sufocantă. Priveam fruntea îngustă a celui aflat în faţa mea, acoperită de câteva broboane de sudoare care nu apucaseră acelaşi drum cu cele care i se prelinseseră de pe tâmple. Ochii mici priveau, din când în când, gânditori, figurile celor de la mesele alăturate. Îşi mângâie mustaţa îngrijit tunsă, străbătută pe alocuri de fire cărunte, apoi degetele îi alunecară pe bărbia ascuţită, proaspăt rasă. Arătă cu mâna spre mine şi, întorcându-se spre cel din stânga lui, spuse:
– Are dreptate, domnule… Ce atâta poetul românimii, poetul neamului! Eminescu e umflat cu pompa. Ce geniu pustiu, luceafărul poeziei româneşti pe naiba! Avem poeţi mai buni care au avut ghinionul să nu se nască atunci când trebuie. Sau să moară atunci când trebuie, spuse, luând o înghiţitură din sticla de bere rece.
– Eu, am intervenit, nu spun că Eminescu nu a fost geniu. Dimpotrivă, înclin să admit acest lucru. Dar nu sunt de acord să fie aşezat pe un soclu atât de înalt…
– Nu e, domnule, mă întrerupse gesticulând larg cu braţele puternice şi ridicând vocea. Nu e nici geniu! Sunt alţii genii, nu el. El e umflat cu pompa, ţi-o spun eu, care sunt inginer, apăi alţii!
Cel din stânga lui râse:
– Degeaba. Orice aţi spune, nu mă puteţi convinge niciunul. Eminescu e geniu şi merită să fie considerat cel mai mare poet român.
Am tăcut. Inginerul îşi şterse de transpiraţie gâtul scurt şi gros, apoi fruntea. Luă în mână sticla de bere şi şi-o lipi de tâmplă, parcă încercând astfel să se răcorească. Oftă adânc, apoi, ca străfulgerat de o idee, se întoarse spre comesean şi îl interpelă cu cea mai mare seriozitate:
– Bine, domnule, atunci spune-mi tu… ce ştia Eminescu despre vagoane?!
La nivel vulgar, de masă, adoptăm un ton plin de importanţă, emfatic, atunci când povestim altora despre cele zece porunci şi despre cele şapte păcate capitale. La nivel teologic, sau, mai bine zis, preoţesc, se adoptă un ton smerit, mângâietor, părintesc. Un ton care are mult mai multe şanse să supună o voinţă slabă sau pierdută.
În definitiv, mă gândesc, este corect zis că cele zece porunci spun omului ce să facă, iar cele şapte păcate capitale îi spun ce să nu facă. De ce să nu facă? Pentru că îl aşteaptă chinurile veşnice ale focurilor Gheenei – accesul în grădinile Raiului nu este permis decât celor care nu îl mânie pe Domnul.
Mintea umană şi voinţa sunt uşor de subjugat prin frică. Adevărat, unii oameni sunt mai neînfricaţi decât alţii, dar cu toţii ne înspăimântăm în faţa necunoscutului. Teama în faţa ipotezei unei eternităţi de suferinţă poate impune unei persoane renunţarea la sine, la propria raţiune. La acea raţiune care, dacă ar încerca măcar să înlăture vălul gros al îndoctrinării, ar putea înţelege că cele şapte păcate nu sunt într-atât de condamnabile pe cât se susţine.
Normal, din punct de vedere religios, încălcarea unei norme atrage cu sine contabilizarea păcatului. Pentru că aşa este Dumnezeu, o entitate care pretinde iubire şi supunere. Iar omul şi-a creat mereu divinităţi din nevoia de a se închina, din teama de a fi propriul stăpân în totalitate. Este mult mai uşor să ne ascundem în spatele unei voinţe divine, în loc să ne recunoaştem greşelile sau neputinţa.
Din nevoia omului de a se supune s-au născut religiile, acele instrumente care, puse în mâna anumitor tagme, au fost capabile de a transforma omenirea în turmă. Raţiunea a fost detronată de superstiţie şi de credinţă oarbă, nefondată pe cercetare. Şi, în creştinism, turmei i s-a cerut moderaţie – acea moderaţie care nu este potrivită, de fapt, decât pentru călugări.
Aş spune că religia dezumanizează mai mult decât starea naturală a fiinţei umane, mai mult decât legea junglei. Pentru că omul trebuie să fie o flacără care să izbucnească nimicitor sau să pâlpâie, în funcţie de puterea pe care o are la un anumit moment, nicidecum să ardă în mod constant cu aceeaşi intensitate slabă. Senzaţia de viaţă, de trăire, nu este dată de fiinţarea monotonă, de supunerea în faţa unor reguli, uneori, de-a dreptul condamnabile. Viaţa nu presupune mereu alegerea căii de mijloc, ci, mai degrabă, atingerea extremelor, forţarea lor, împingerea către un punct culminant al suportabilităţii. Omul nu poate fi om dacă nu este mistuit de pasiune, dacă nu este îngenuncheat de durere, dacă nu are demoni pe care să şi-i înfrunte.
Religia propune viaţa ca un curs slab de apă, monoton curgător, apatic, liniştit, ferit de chinurile cunoaşterii. Nu este nevoie să cerceteze nimeni, doar să creadă ceea ce i se cere să creadă. Şi să se supună. Poate de aceea oceanele turbate, mările zbuciumate, furtunile distrugătoare au puterea de a rămâne mai adânc întipărite în memorie decât calmul. În timpul lor pulsul se accelerează, sângele curge mai repede prin vene, mai fierbinte. Teama se instalează, încet dar sigur, înlocuind certitudinea, siguranţa şi lipsa de grijă.
Oaia nu se teme de lup fără să îl vadă, pentru că nu îi conştientizează existenţa. Şi, urmând un set de reguli, omul nu se teme de furtunile proprii, dimpotrivă, la nivel ideologic le condamnă şi se fereşte de ele. Uitând, însă, că aşa stă scris în codul nostru genetic, că aşa trebuie, că este obligatoriu ca, pentru a deveni mai înţelepţi, să fim furtuni, nicidecum calmuri marmoreene. Poate adevăratul păcat capital al umanităţii este acceptarea oarbă a credinţei, renunţarea la raţiune.
