Probabil respectând o anumită mentalitate românească privind capra vecinului, sfârşitul trecut de săptămână a fost marcat de două evenimente majore. B’estfest şi Rock the City, festivaluri care încep să devină, oarecum, de tradiţie, au concurat pentru atenţia publicului bucureştean şi nu numai. Din punctul de vedere al subsemnatului concurenţa a fost, însă, una relativă. Locaţia extrem de neinspirat aleasă, precum şi aplecarea către sfera genului alternativ, au făcut ca B’estfest să nu aibă şansa de a concura, în mod real, cu festivalul din Piaţa Constituţiei. Afirm, cu subiectivismul de rigoare, era imposibil, având în vedere că Skunk Anansie, Omul cu Şobolani, Mika sau House of Pain nu puteau să se impună în faţa unor nume precum Therapy, Prodigy, Sabaton, Mike & The Mechanics şi, mai ales, Whitesnake şi Judas Priest.
Trăgând linie după seara de duminică nu pot spune decât că Rock the City a fost un festival epuizant despre care, însă, nu se poate vorbi decât cu înflăcărare. Având parte de un public numeros, cald, entuziast, şi de condiţii climaterice potrivite, nici nu se putea altfel.
Începutul a fost, totuşi, greoi, seara de vineri fiind animată mai mult de berea rece şi de condiţiile potrivite de socializare decât de trupele care ar fi trebuit să încingă atmosfera. Cei de la Therapy, deşi îi aşteptam cu interes, au reprezentat o dezamăgire cruntă, nefiind capabili nici să facă un show cel puţin acceptabil, nici să cânte aşa cum ar fi trebuit, măcelărind până şi cea mai iubită baladă pe care au oferit-o în întreaga lor carieră – Diane. Cerul era înorat, părând că se gândeşte să plouă, dar nici ploaia nu le-ar fi putu spăla prestaţia ruşinoasă.
Prodigy, în schimb, deşi de-a lungul timpului de câte ori auzeam de ei o porneam în partea opusă, au mai şters din gustul amar. Cu o interpretare plină de profesionalism, cu pofta de cântat şi cu mişcările bune de scenă, englezii mi-au lăsat o impresie mai bună decât oricând, deşi nu voi deveni vreodată consumatorul de muzică pe care o propun.
Seara de sâmbătă a fost, din fericire, net superioară celei de debut de festival. Bineînţeles, Sabaton nu a dezamăgit nicio clipă, atât interpretarea cât şi prestaţia scenică ridicându-se la nivelul aşteptat chiar şi de cei mai pretenţioşi dintre spectatori. Spre deosebire de concertul din noiembrie Sabaton au ales să încânte cu un setlist în mare parte diferit, foarte bine primit, însă, de un public vulcanic pe care l-au cucerit fără drept de apel. Într-un fel a fost amuzant să urmăresc emoţia de început a lui Joakim Broden în faţa unei mulţimi numărând aproximativ 2.500 de persoane, vocalistul suedezilor fiind obişnuit cu concerte de mai mică anvergură şi cu public mai puţin numeros.
În privinţa condiţiilor organizatorice nu am avut niciun moment ce să reproşez organizatorilor Rock the City. (probabil doar Amicul ar reclama “preţul de cocaină” la care se comercializa whiskey-ul şi absenţa altei mărci de bere decât Ursus). Am avut, însă, o oarecare nedumerire dublată de îndoială în privinţa alegerii drept cap de afiş pentru seara de sâmbătă a celor de la Mike & The Mechanics. Deşi formaţia şi-a făcut debutul în 1985, având în spate mai mult de 25 de ani de activitate, timpul şi-a spus cuvântul, componenţa actuală a trupei fiind foarte diferită de cea originală. Temerile mi s-au risipit repede, noii Mike & The Mechanics cântând într-un mod impresionant piese celebre precum “Another cup of coffee”, “A beggar on a beach of gold”, “All I need is a miracle”, dar, mai ales, “Over my shoulder”.
Prezenta (pseudo)cronică nu include şi activităţile de divertisment nocturn-ulterioare concertelor propuse de Rock the City, dar nu poate să nu reţină că la sfârşitul celei de-a doua zile de festival spectatorii deja trăiau fiorul nerăbdării. Mai era o zi, ziua în care Bucureştiul avea să găzduiască prezenţa unor monştri sacri ai rockului, Whitesnake şi Judas Priest…
