De obicei locurile prin care a păşit moartea sunt pline de gravitate. Zâmbetele îşi pierd substanţa şi ochii privesc goi înspre un viitor din care fiecare dintre cei prezenţi se aşteaptă să îi zărească silueta subţire şi chipul schimonosit. Aşa o vedem toţi, schimonosită, chiar dacă încercăm să minţim, să o catalogăm ca trecere spre un loc mai bun, sau spre un paradis în care să ne odihnim sufletul. Ne temem şi ni se întâmplă să încercăm să îi descifrăm misterul doar pentru a ne mai uşura nouă înşine povara aşteptării.
Totuşi, uneori nu te poţi opri din a spune că înţelegi misterul nerezolvat de atâţia alţii decât, probabil, cu ultima lor suflare. Şi poate că este adevărat, moartea nu este altceva decât o tristeţe covârşitoare semănată, pentru o vreme, în sufletele celor pe care îi lăsăm în urmă.
Hmm..de cand am vazut “Meet Joe Black” mi-am schimbat parerea despre cum “arata” moartea
)))
) I’m alive,death is just a feeling !!
Vorba cantecului (app like like like
Bibicrau, daca este vorba sa discutam despre film… sunt destule cazuri in care este fin subliniata nepotrivirea dintre moarte si aspectul de “papusa”. Mastile ne acopera doar chipurile, uneori, insa, nu reusesc sa ascunda ceea ce suntem cu adevarat. Dar… vorba cantecului, “I’m alive, death is just a feeling”!