Aşa cred, că trăim într-o lume în care luptăm în fiecare clipă, fiecare secundă este mişcarea din gene a unui război cumplit care ne priveşte zâmbind. Suntem mereu prinşi în încleştări, fiecare moment este o legănare deasupra hăului cumplit în care se poate prăbuşi înfrântul, sau un nou pas făcut pe cărarea ce duce spre piscurile cunoscute doar de învingători. Luptăm cu noi înşine de multe ori – e primul război – înainte de a ne lupta cu alţii…
Dar unele războaie sunt mai plăcute decât altele, mai confortabile, chiar, mai pline de zâmbet sau de lacrimi, de adrenalină, de determinare, de fantezie, de imaginare. Se întâmplă ca o femeie şi un bărbat să se încleşteze într-o confruntare aprigă, din care să rezulte fericire şi întristare, teamă şi speranţă, dorinţă şi înflăcărare. După război se instalează pacea, de mai scurtă sau de mai lungă durată, consensul, acordul… Poate nici nu contează cum este făcută, dacă se aşează în mod firesc sau brusc. Pentru că unele păci nu pot fi făcute altfel decât brusc: “Shut your mouth! … and kiss me”…
:* ca sa mai taci
))))
Bibicrau, cred ca a fost una din cele mai frumoase propuneri care mi s-au facut de a ma lasa de scris
))). Pastrez sarutul, refuz tacerea 
oooo, dar nu de scris, nici nu ma gandeam la asta!! (crazy mind
)
tu pastreaza sarutul, eu pastrez razboiul..nu prea sunt pasnica, asa ca pacea nu-i de mine, poate doar o pauza
Bibicrau, armistitiile pot fi incalcate usor…
)) 
care armistitiu?? razboiul continua, inca n-am vazut niciun steag alb ridicat
Bibicrau, garda moare, dar nu se preda…!
Se pare ca nu numai eu savurez clipa magica a pacii dupa razboi.
Araceli, a reduce un moment pur uman la conditia de a fi savurat de o singura persoana reprezinta exagerare. Atat razboaiele cat si pacile, indiferent cum sunt facute, sunt inscrise in codul genetic uman, avand in vedere ca suntem cu totii fiinte instinctuale.