Mă seduce… mă seduce cu privirea, cu glasul, cu atingerea, dar mai ales cu întunericul pe care fiinţa ei îl emană, cu acea ameninţare nerostită care i se citeşte în ochi, un fel de avertisment că îmi voi pierde sufletul – un avertisment care, totodată, îmi cere să nu îl iau în seamă.
Mă seduce atunci când este lângă mine, şi, de multe ori, şi mai mult atunci când nu este, când trupul ei este mângâiat de alte bezne, când sufletul i se încarcă de magia neagră şi devastatoare pe care ştiu că o va îndrepta împotriva mea.
Este ciudat cum în faţa pericolului, deşi conştientizat, deşi conştient, îmi întind braţele către spectrul ei sperând la o îmbrăţişare, oferind-o, oferindu-mă pe mine întreg, doar pentru ca, înainte cu o clipă de a se aprinde rugul care îmi va calcina fiinţa, să îi şoptesc, în noapte, privindu-i părul răsfirat pe pernă: “Am vrut să îţi simt întunericul, să mă pierd în intensitatea lui, să îi las densitatea să mă copleşească strecurându-mi-se în oase şi să mă zdrobească, să mă macine până când, transformat în praf de stele, ţi-aş picura în vis luminându-l”.
