Scenetă

          M-am trezit pe la amiază, aşa cum îi şade bine oricărui artist care se respectă. Bine, o făceam şi înainte, pe când eram student, şi uneori chiar mai târziu, pe vremea în care se presupunea că la nouă dimineaţa trebuia să fiu la birou.

           Pentru că mugea în mine spiritul civic, dar şi pentru că făcusem o promisiune, după ce mi-am băut cafeaua m-am hotărât să ies la zăpadă cu lopata, că deh, trebuia să fac lucrul ăsta de vreo două zile. Am început să mă gătesc, gândindu-mă că efortul meu fizic ar putea atrage atenţia vreunei mimoze, a vreunei căprioare, veveriţe sau cum mai doriţi să le spunem. Nu, nevăstuici nu, pentru că vorba ‘ceea, la omul sărac nici boii nu trag. Şi am nişte vecine tare sărace – de cum dă primul fir de iarbă se preumblă tot cu decolteuri, cu pantaloni foarte scurţi şi cu fuste tip centură pentru că nu îşi permit haine confecţionate din mai mult material.

           Ei, după ce m-am gătit îmi iau la spinare lopata – vorba vine lopată, că e lungă cât braţul – şi pornesc voios şi plin de speranţă să îmi fac datoria. Spre dezamăgirea mea, nici picior de vecină, doar vreo doi-trei vecini, şi ei întârziaţi ca mine şi deloc sfinţi în cele civice. Îmi trag fesul pe ceafă, dau cu lopata de două ori în zăpadă îngheţată şi mă opresc să răsuflu. “Greu”, dau să îmi spun, dar unul din vecini mă întrerupe: “Ce faci, vecine, ai venit la groapa cu nisip”? Îmi dau tichia şi mai pe ceafă şi mă uit la el cu sprânceana ridicată. “Care nisip, îmi spun, în mijlocul lui februarie”! Îl scanez iute cu privirea, cu sprânceana tot ridicată. Apoi o simt ridicându-se şi mai mult, până spre mijlocul frunţii. Avea vecinul ăsta o lopată de neam prost, de-aia de pe vremuri, cu coadă lungă de lemn şi cupă de fier; o lopată de-aia capabilă să cureţe un loc de parcare în doi timpi şi trei mişcări. Văzându-l şi pipăindu-mi lopăţica din mâini, chiar m-am simţit ca un copil la groapa cu nisip… sau ca un client dezbrăcat căruia o damă de consumaţie mai lipsită de delicateţe îi râde în nas măsurându-i cu privirea dimensiunile. Normal, am vrut să îi spun că poate îmi iau jucăriile şi plec acasă, dar nu am fost în stare decât să îngân, gâtuit, un “Aha” lipsit de politeţe. Şi să mă bucur, în sinea mea, că nu era picior de vecină.

           Cu privirea înfiptă în pământ, de fapt în zăpadă, mai mult ruşinat de lopata mea decât concentrat, mi-am continuat treaba. După douăzeci de minute, timp în care a pipat şi o ţigară, vecinul cu pricina îşi termină treaba şi, salutându-mă, porni cu pas agale spre o ştampă de ţuică. Sunt sigur că o considera binemeritată, deşi, din punctul meu de vedere, meritate erau numai înjurăturile pe care i le-am transmis printre dinţi. Eu eram abia la jumătatea corvoadei…

           Am încercat să mă motivez singur, gândindu-mă cu speranţă la ţigara de după, la cafeaua şi la duşul fierbinte şi cuvenit după truda la care îmi supuneam trupul. Deodată, opintindu-mă cu lopata într-o movilă mai îngheţată, am auzit cum trosneşte ceva. “Spatele!” mi-am spus pregătindu-mă să mă tăvălesc prin zăpadă şi să gem de durere. Nu era spatele meu, doar cel al pantalonilor. Bineînţeles că am mai înjurat o dată, gândindu-mă din nou la vecinul care, cu siguranţă, îşi luase deja ştampa de ţuică…

            Aplecându-mă mai cu grijă, mi-am intensificat eforturile, dorindu-mi să termin mai repede treaba, uitând cu desăvârşire de mimoze, căprioare, veveriţe sau cum mai doriţi să le spunem. Productiv fiind, am mai înjurat o singură dată… fără oprire timp de vreo zece minute, când a trebuit să deszăpezesc şi o porţiune vecină cu tomberoanele de gunoi – care, din păcate, nu fuseseră golite. Pe când eram aproape gata, şi din punct de vedere al sarcinii, dar mai  ales din punct de vedere fizic, un ţigan se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă: “Barosane, nu ai nevoie de ajutor”? Văzându-mi faţa, care era cam verzulie, nicidecum îmbujorată, s-a răzgândit şi a plecat repede. Nu am mai apucat să îl înjur nici în gând. “Dacă nu mi-a zis “patroane” sau “meştere” ci “barosane”, înseamnă că nu am dat jos chiar atât pe cât credeam din kilogramele luate la Crăciun”, mi-am spus, uitând senzaţia de leşin provocată de miasma resturilor menajere şi înlocuindu-o cu cea provocată de teama pentru silueta mea. Dar am rămas în picioare, vă asigur!

            La final m-am depărtat puţin de locul proaspăt curăţat şi am privit cu satisfacţie rezultatele muncii din ultima oră. Îmi sclipeau ochii de fericire, de mulţumire, eram ca un copil în faţa bradului de Crăciun! Apoi a început să ningă puternic…