Atunci când pierdem oameni ne minţim singuri, spunându-ne că nu îi vom uita niciodată şi că nu vom permite altora să le ia locul. De parcă nu am şti că nimeni nu este de neînlocuit. În definitiv, morţii cu morţii şi viii cu viii. Chiar dacă fiecare dintre noi are şi morţi vii, dictonul rămâne valabil.
Mi s-a întâmplat să pierd oameni, tuturor ni se întâmplă. Mai grav a fost atunci când, parcă într-un ieri din altă eră, dintr-un coşmar, pierzând pe cineva m-am pierdut şi pe mine de mine însumi. De atunci am început să mă reconstruiesc, ascunzându-mi chipul descompus sub masca aceea care trebuia să îmi dea aparenţa de desăvârşire în împlinire, sau invers, de împlinire în desăvârşire.
Am spart mai multe oglinzi, cu ură, nerecunoscându-mă în niciuna din imaginile pe care mi le oglindeau. Apoi încercam să îmi recompun din cioburi fără rost şi valoare chipul din ce în ce mai cicatrizat, mai şters, mai brăzdat de goluri până când, într-un final, am renunţat şi am rămas altul.
Pierzand pe cineva drag, pierzi bucati din tine, pierzi o lume, si nu cred ca – oricat am incerca – am fii din nou aceeasi oameni. Cred ca toti am trecut prin asta, depinde fiecare de cat de puternic e sa depaseasca momentul. Nimeni nu e de neinlocuit, dar locul ocupat de ei in suflet va ramane gol, nimeni n-o sa il umple, o sa ramana doar o camaruta goala – sufletul are mai multe camere decat un bordel. Nu stiu de ce, insa am impresia ca toate cuvintele astea mi le spun mie..oricum trista piesa, mi-ai umplut sufletul de tristete insa stiu ca o sa treaca, iar o sa treaca.
Bibicrau, candva s-ar putea sa gandesti altfel. Lumineaza-te, e fain afara!