James

            James își aruncă privirea tristă pe fereastră, urmărind zbuciumul din ocolul cailor. Mereu când soarele se apropia de asfințit animalele lui dragi parcă erau mânate de energii nevăzute – începeau să fornăie, să lovească pământul cu copita, să alerge în jurul gardului, porneau jocuri necunoscute decât de ele, jocuri care nu încetau decât în noapte, la adăpostul întunericului.

            Le privea și acum, cum se pregăteau de joacă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar sufletul său tremura, și, poate, nu aș putea spune cu certitudine, în colțul genelor stătea să cadă o lacrimă. Simțea cum tremurul se intensifica, cu cât se gândea mai mult la ceea ce va urma. Își privi vesta de piele întoarsă, cămașa albă, pantalonii și cizmele… se simțea extraordinar în ele, dar acum i se părea că nu mai sunt ale lui. De la asfințitul de ieri până la cel de azi se schimbaseră multe. Inclusiv forma buzelor lui – colturile gurii eru lăsate în jos, avea privirea obosită și puțin fixă, semn că era întoarsă adânc, spre interior.

            Își făcuse mustrări în ultimele ore. Știa că greșise pentru că nu își ascultase sufletul. Simțise de multă vreme că este pe un drum care nu putea sfârși altfel decât punându-l în lanțuri pentru totdeauna. Sau, privit altfel, un drum care ar fi dus la o fundătură și care nu ar fi putut fi părăsit decât printr-o renunțare. “Cel mai bine, își spunea sieși, și altora care doreau să îl asculte, este să faci totul de unul singur. Dacă ești hotărât poți să faci orice. Trebuie doar multă muncă, multă renunțare și urmărirea acelui ideal. Așa este cel mai bine. Și dacă nu reușești, mai bine mori încercând, decât să faci altfel. Dacă vine vreunul care să îți ofere ceva, trebuie să gândești că are motivele lui ascunse, pe care le va arăta la momentul potrivit pentru el. Dacă vine vreunul care îți spune că nu îi trebuie nimic și că vrea să te ajute doar pentru că ai ochi frumoși, trimite-l dracului. Minte! Și dacă vine vreunul care să îți spună că fără el nu vei reuși ceea ce vrei să faci, spune-i să aibă răbdare, încă o vreme, înainte să își dea cu părerea”.

            James spunea aceste vorbe la Salonul din micul orășel vecin cu pustietatea. Și mereu își izbea teaca pistolului cu palma, căutând să întărească greutatea spuselor lui. Era adevărat, toți putem să ne realizăm visele dacă ne ținem cu dinții de ele, dacă ne înfigem adânc unghiile în carnea lor și le ținem strâns, ca să nu zboare în altă parte. Atunci când reușim să le prindem și să nu le mai permitem să zboare, căutăm ca din umbre firave să le întrupăm, să le facem să devină ceea ce dorim. Iar James era un astfel de om, temător doar față de sine însuși. Știa că nimeni și nimic nu i-ar fi putut sta în cale – doar teama care să izvorască din sufletul lui. Pistolul, pumnul, forța brațului erau singurii prieteni care îl ajutaseră să devină ceea ce era, să îi facă pe alții să îl salute cu respect și să îi asculte vorbele hotărâte.

            Dar de data aceasta greșise, și o făcuse în mod capital. Acei cai frumoși și puternici, care pentru el însemnau totul, urmau să fie scoși la licitație a doua zi. Și nu doar caii. Și ocolul, și casa în care se mutase nu demult, și, de altfel, tot drumul care se întrezărea pentru viitor. Greșise și greșelile se plătesc, mai devreme sau mai târziu. Unele greșeli se răscumpără ușor, cu o sumă de bani, cu încasarea unei bătăi crunte de la trei-patru indivizi cu fața ascunsă, chiar cu o rană-două de glonț… Alte greșeli se plătesc cu viața – nu acea viață dată de bătăile inimii, ci viața pe care ți-o dorești și pe care chiar ajungi să o ai în mâini.

            Spuneam că a doua zi urma ca tot ceea ce îi aparținea lui James să fie scos la licitație. Nu făcuse greșeala să se ducă la sediul băncii, lângă Salon, ca să ia vreun împrumut. Problema era că își vânduse sufletul, un pact nefericit cu diavolul, o renunțare la credința sa, la hotărârea de a se baza numai pe forțele proprii. Într-una din seri, pe când ieșea puțin amețit de la Salon, fu oprit de un necunoscut. “Am auzit  că te pricepi la cai”, zise străinul, aprinzându-și o țigară și privind nepăsător colbul de pe stradă. “Îmi plac. Fac tot ce pot…” spuse James. “Bine. De la mine ai zece cai, mâine când răsare soarele îi vei găsi pe toți aici. Vreau să îți folosești toată priceperea, să faci din ceea ce îți pun la dispoziție o herghelie. Vreau ca acești cai să fie cei mai buni și mai frumoși din ținut, și priceperea ta să fie cunoscută. Te interesează?”. Primul impuls al lui James a fost acela de a sări în sus de bucurie. Dar acele vorbe pe care le repeta tuturor, teama de a depinde de alții, îl făcură să ezite. “Dumneavoastră ce vă iese? Jumătate de afacere? Trei sferturi? Veți dori, poate, o sumă anuală din profitul pe care îl va aduce herghelia?”. Străinul râse. “Privește-mă, spuse. Ți se pare că am nevoie de ceva?”

            Era îmbrăcat în haine cu un croi desăvârșit, avea o înfățișare impunătoare și o privire care nu trăda existența vreunei griji sau a unei temeri. Impunător, cu o prestanță pe care mulți din pistolarii temuți nu o aveau, îl privea cumva de sus, cu simpatie și cu o curiozitate neascunsă. “Nu uita, spuse străinul, aruncând țigara și scuipând printre dinți, mâine la răsăritul soarelui să vii să îți iei caii”.

            Cum privea pe fereastră, James se gândi unde greșise. Poate că trebuia să încheie un contract cu străinul, să îi cumpere caii, să îi plătească în rate, sau să se îndatoreze la bancă… Sau, poate, trebuia să refuze de la început oferta, pentru că brațele sale l-ar fi ajutat cu siguranță să dureze și ocolul, și casa, și să muncească pentru banii de care avea nevoie ca să cumpere câteva perechi de cai. Poate fuseseră aburii băuturii aceia care îi întunecaseră judecata, sau hotărârea de a plăti, în final, ajutorul primit de la străin. Acum, însă, venise vremea să plătească, și prețul era mai mare decât și-ar fi imaginat… și mult mai mare decât ar fi dorit. Își zdrăngănea pintenii încercând să caute în sine puterea de a îl urî pe străinul care îi luase tot. Dar dezamăgirea, disperarea, îl făceau, ca de obicei, lucid, ascuțindu-i mintea ca bisturiul unui chirurg. “De ce l-aș urî? De ce mi-aș încărca pistolul și l-aș provoca în fața salonului? El mi-a dat tot, e dreptul lui să ia tot. Ceea ce depășește valoare celor zece cai este dobânda.”. Simțea cum mânia creștea în intensitate, dar o controla, o stingea, pentru că nu avea împotriva cui să o îndrepte. Poate împotriva fierarului? Dar așa era el, vorbă lungă, gură spartă. Deținătorul adevărului suprem. Și ca să nu îl înfurii, ca să îți poți folosi la maxim timpul prețios, dacă erai crescător de cai trebuia neapărat să nu îl bagi în seamă. Să îl lași să trăncănească, la fel ca o moară stricată, să aluneci printre cuvinte ca peștele printre stropii de apă și să amâni pumnul pe care îl merita cu prisosință.

            James avea, pe lângă faptul că se îndatorase față de străin, o singură vină. Pe care nu începuse să o considere vină decât în ultimele zile, cele în care luase decizia să își plătească datoria și greșeala, cu orice preț. Cândva, străinul îi spusese că nu îl interesează nimic. Că sunt mulți care îl vorbesc de rău, dar că nu îi bagă în seamă. Că James nu ar trebui să plece urechea la zvonuri, la bârfe, la supoziții… și pe James nici măcar nu îl interesau acestea. Fierarul, însă, cu prisosință, îndrepta către străin săgeți pe care James se făcea că nu le aude și pe care încerca să le ignore. La ce bun să pornească discuții în contradictoriu? Pe străin nu îl interesau vorbele fierarului, iar timpul era prețios, caii erau mai importanți ca veninul scuipat de o gură cunoscută ca fiind slobodă. Raționamentul părea bun, chiar ideal… până în urmă cu o săptămână, când liniștea lui James fusese tulburată de un lucru la care nu se aștepta.

            Tocmai el, cel despre care se spusese chiar că poate merge până în pânzele albe cu ceva în care crede, chiar cu o greșeală. El, cel care de multe ori ajunsese să fie provocat la confruntări pe strada principală, pentru că își exprimase fățiș impresia asupra unor oameni sau asupra acțiunilor lor… Tocmai el, spuneam, fusese învinuit de străin de falsitate. “M-ai trădat! Ai intrat în cârdășie cu fierarul!”. Era pentru prima oară când o asemenea palmă fusese aplicată pe obrazul lui James. A doua zi, la bărbier, se privi multă vreme în oglindă, dar nu găsi nimic care să îl facă să își lase ochii în jos, rușinat. Este adevărat, ucisese. Dar nu o făcea cu plăcere deosebită, și nici nu împușcase pe cineva din spate. Mereu căutase să fie cinstit, fără să aștepte să fie răsplătit pentru asta. Singura răsplată pe care și-o dorea era să se poată privi în oglindă fără să clipească, fără să roșească sau să plece ochii. Și reușise, până în acea zi, în care străinul venise să ceară plata datoriei – prin acea învinuire – un preț greu, prea scump, insuportabil de scump.

            O noapte întreagă James se gândise. “Ce ar fi să nu plătesc? Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș vedea de ale mele și nu aș băga nimic în seamă?”. Dar oglinda așezată lângă lavoar sclipea ciudat, parcă implorându-l să o privească, să se privească în ea. Iar James, sub povara acelor gânduri, simțea că nu poate, nu mai poate să o privească. Dimineața îl găsi în același balansoar în care se așezase seara. Dar fața îi era inexpresivă. Se hotărâse să plătească prețul. Urma să scoată la licitație tot, iar banii obținuți să îi trimită străinului – un preț, de altfel, normal. Tot ce avea, datora acelui om care îl oprise în acea seară ca să îi ofere niște perechi de cai. Fără el nu ar fi avut nimic, sau ar fi avut mult mai târziu, deci nu putea considera că pierdea ceva. Nu asta îl durea, însă, pe James. Rușinea, rușinea era problema. Palma aceea care îi ardea obrazul… Datorită străinului nu avea doar casa, ocolul și caii… Devenise cunoscut de mulți oameni, care îl știau de bun crescător, știau cât de mult iubește animalele și cât suflet pune în ceea ce face. Aruncându-i străinului banii pe pragul ușii, James ar fi renunțat doar la sudoarea frunții din ultimele luni. Dar nu putea pretinde că în acest mod și-a plătit datoria. Nu, pentru că oricând străinul, și oricine ar fi știut de întâmplare, ar fi putut spune că datorită acestuia ceea ce pierdea putea fi refăcut în scurt timp. Banii vin și pleacă… sunt făcuți pentru a fi cheltuiți, pierduți la jocuri de noroc, dați vreunei muieruști sau vreunui cerșetor. Dacă pe James, crescătorul de cai, îl cunoșteau mulți, acesta, pentru a plăti prețul întreg, trebuia să nu se mai folosească de faima pe care și-o câștigase. Dar cum…?! Cum să facă asta?!

            În acea seară, nu vânzarea tuturor lucrurilor sale îl chinuia pe James. Ci hotărârea de a nu mai crește cai niciodată. Durerea era mare și îl sugruma, pentru că nu avea asupra cui să își reverse mânia. Singurul vinovat era el. El, cel care la răsăritul soarelui, a doua zi după ce fusese oprit de străin, se dusese să vadă dacă găsește caii. Măcar dacă nu i-ar fi luat, dacă i-ar fi lăsat acolo… Ar fi trebuit să își asculte sufletul, rațiunea care îi spunea să nu renunțe la drumul pe care mersese până atunci. “Dacă obții un lucru cu propriile forțe, nimeni nu ți-l poate lua. Nu trebuie să îți pleci capul în fața nimănui. Nu trebuie să fii recunoscător nimănui.“ Și cu toate acestea, James luase caii. Caii care îl costau acum închiderea unui drum. Cu câteva luni în urmă, James și-ar fi suflecat mânecile și ar fi pornit să sape, să se cațere, să se căznească să treacă peste piedicile care nu-i permiteau să își continue drumul. Acum, însă, mai avea o singură datorie, față de nimeni altcineva decât față de sine însuși – să ajute la astuparea drumului, la închiderea cărării. Și apoi să privească spre alte orizonturi, orizonturi în care niciun cal nu va mai zburda vreodată.

Promo: primul meu “copil”.

          Vor mai urma, dar de acesta sunt foarte mândru și îl iubesc foarte mult. Detaliile, pentru cei care vor dori să îi ureze succes, au fost, în principiu, deja stabilite.

   București. Muzeul Literaturii Române, 23 decembrie 2009, ora 16.

Pur politic (2).

Se pare ca nu am scapat de Base. Dar ma bucur ca nu a iesit Geoana!  Oricum nu e nimic  de capul niciunuia.  Si cel pe care l-am votat eu…

Astăzi, jos căciula!

La Mulţi Ani!

Seven days to the wolves (7). Insulta

          Deși folosită prima oară de Plaut, expresia “homo homini lupus” (omul e lup pentru om) a fost făcută celebră de Thomas Hobbes, în De cive (1642). Nu voi căuta să arăt adevărul cuprins de aceste cuvinte, substanța și consistența lor sunt de netăgăduit, deși proferează o jignire cruntă la adresa lupului. Chiar dacă există circumstanțe, nu știu dacă este scuzabilă această alăturare a unui animal atât de demn precum lupul, cu cea mai nestăpânită dintre fiare – omul. Antichitatea ne-a lăsat, printre multe alte lucruri de valoare, impresia că omul este măsura tuturor lucrurilor, în timp ce Evul Mediu a demonizat într-atât de mult lupul, încât i-a făcut uitat aspectul luminos. Și totuși, dacă cineva ar fi curios să studieze comportamentul acestui animal, ar observa cu ușurință cât de mincinoasă este această comparație. Pentru că lupii nu se ucid între ei fără motive, nu sunt mânați de lăcomie, de ură, de invidie… Lupta pentru supraviețuire este un lucru, plăcerea bolnavă pentru carnagii, pentru provocarea suferințelor, la nivel mai mare sau mai mic, este altceva. Deși prădător, lupul nu vânează decât atât cât să poată mânca, nefiind animat de ferocitate și de sete de sânge. Asupra omului, însă, aș prefera să nu mă pronunț. În toate cercetările care s-au făcut de-a lungul timpului asupra lupului, nu sunt menționate orori. Sfâșierea turmelor întregi este o poveste, înghițirea bunicuței de asemenea… Iar atacurile asupra oamenilor sunt rare, provocate în cele mai multe cazuri de turbare și de neglijență.

            Aruncând scurte priviri asupra rânduielilor unei haite nu se va observa nici un indiciu care să aducă aminte de om. Lupul față de lup nu arată nici cruzime, nici viclenie, nici ură, nici răutate. Toate acțiunile sale sunt dictate, în mod natural, de instinctul de supraviețuire, urmând, însă, unele legi nescrise. Ca orice ierarhie, haitele de lupi sunt conduse de un lider – masculul alfa, față de care ceilalți componenți arată ascultare. În unele situații vor apărea lupte pentru supremație, masculul alfa fiind provocat de un altul, aspirant la acea poziție. Înfruntarea, însă, nu aduce moartea adversarilor decât în cazuri extrem de rare. Pentru că lupul nu este un ucigaș, ci un înțelept; nu este un demon, nu este un torționar, ci o victimă.

            Homo homini lupus? Este o minciună, o insultă la adresa lupului. Pentru că “lupul este acel animal care arată ca un câine, dar este un Spirit Mare.” (zicală amerindiană)

Seven days to the wolves (6). Licantropul

Nu eram sigur dacă în acest serial să introduc un capitol mai degrabă hollywoodian. Totuși, datorită anumitor rațiuni am decis să nu îl omit, ca atare, astăzi vă voi vorbi despre omul lup – licantropul, sau, în termen popular, vârcolacul.

Omul lup are abilitatea de a își schimba înfățișarea – din om în lup, și invers, fie în urma mușcăturii sau zgârieturii primite de la un alt vârcolac, fie în urma unui blestem. Transformarea este, în general, asociată cu perioadele de lună plină, prima mențiune de acest fel datând din Evul Mediu. Această direcție este relativ trasată și în mitologia nordică, dar nu cu deosebită precizie. Legenda spune că Lupul Fenrir ar fi avut doi fii, Skoll și Hati. Primul, Skoll, era considerat divinitatea eclipselor și a apusurilor. El urmărea zilnic soarele, profețiile spunând că va reuși să îl înghită înaintea Ragnarok-ului, în timp ce Hati era urmăritorul lunii. Probabil și acesta este unul din motivele pentru care vârcolacul apare ca o figură europeană, spectrul său întinzându-se în alte credințe, de pe alte continente, mult mai târziu.

Primul vârcolac este menționat încă din antichitate. În “Metamorfoze”, Ovidiu face referințe la povestea regelui Arcadiei, Lycaon. În semn de dispreț față de Zeus, Lycaon i-a servit acestuia mâncăruri preparate din trupul propriul fiu, ca pedeapsă fiind transformat în lup.

Clerul creștin a preluat și această legendă, considerând licantropia o pedeapsă divină. În viziunea lui Toma D’Aquino nu numai Dumnezeu, ci și sfinții aveau puterea de a aplica această pedeapsă acelora care le stârneau mânia. “Omnes angeli, boni et Mali, ex virtute naturali habent potestatem transmundi corpora nostra” (Toți îngerii, buni sau răi, au puterea de a ne transforma trupurile) spunea Toma, bazându-se pe legenda conform căreia Sfântul Petru l-ar fi transformat în lup pe regele gal Vereticus. Mai târziu, credința spune că blestemul se răsfrângea chiar și asupra celor excomunicați de Biserica Catolică.

Conform principiului bisericesc, anume că orice depășește preceptele și imaginile stabilite de cler este diavolesc, vârcolacul a fost și încă este considerat, în proporție covârșitoare, o forță a răului, a Diavolului. Dar ar putea fi interesant de menționat singura excepție din istorie în care această convingere a fost contrazisă în Europa. În anul 1692, în Jurgenburg, Livonia (regiune apropiată de Marea Baltică), un bătrân de 80 de ani, pe nume Thiess, a pretins, sub jurământ, că vârcolacii sunt “Câinii lui Dumnezeu”. În această nouă lumină, vârcolacii aveau rolul de a se lupta cu creaturile Satanei, fiind în slujba divinității. Mai mult, Thiess pretindea că sufletele vârcolacilor căzuți în aceste înfruntări erau primite și oprite în Rai. Bineînțeles, având în vedere epoca, bătrânul a fost condamnat la biciuire pentru idolatrie și superstiție, ceea ce, probabil, a prevenit apariția oricăror alte afirmații asemănătoare.

Interesant este faptul că licantropia este menționată și la populațiile de amerindieni, însă în legendele acestora imaginea lupului este una benefică. Acest lucru nu poate duce decât la concluzia că până și în cazul vârcolacilor (chiar și a celor hollywoodieni) se face resimțită o disociere a credințelor, și ea datorată percepției duale pe care omenirea o are asupra lupului.

Seven days to the wolves (5). Teoria conspirației

          Opiniile divergente cu privire la lup, exprimate în mitologiile lumii, sunt de natură să arate doar complexitatea pentru care este recunoscut acest animal. Există suficiente indicii care să permită încadrarea lupului atât ca divinitate a întunericului, cât și a luminii. Dar nici una dintre aceste mitologii nu este vinovată de soarta nedreaptă pe care lupii sunt nevoiți să o îndure. Omul de început, deși împărțea divinitățile în bune și rele, era dominat de teama ancestrală față de acestea, neîndrăznind să ridice mâna împotriva lor.

            Lupul, care într-o vreme a fost, după om, viețuitoarea cea mai răspândită pe suprafața planetei a fost atins de un alt flagel care, de altfel, a îngenuncheat și omul – Biserica. Dacă în antichitate lupul era în anturajul zeilor, în evul mediu nu a existat un alt animal mai demonizat, mai temut și mai prigonit. Vânarea până la extincție a lupului a pornit în perioada cea mai neagră a omenirii, în baza afirmațiilor clerului bigot. De aici, până la a fi atins de ura irațională a plebei ținută în întuneric cu bună știință, nu a mai fost decât un pas.

            Prigoana lupului era, însă, necesară unei religii distrugătoare precum este creștinismul. Pentru a obține puterea pe care o deține această religie astăzi, propovăduitorii creștinismului au căutat nu doar să îndobitocească masele, dar să și distrugă miturile omenirii. Din creatorul lumii sau distrugătorul ei, din anturajul zeilor, dintr-o zeitate fascinantă, lupul a fost transformat în victima perfectă pentru acești torționari ai săi. Din punct de vedere strategic, creștinismul avea nevoie să efectueze două transformări, anume instalarea lui Dumnezeu ca unic creator al lumii și al omului, precum și conferirea unor anumite înfățișări, Satanei sau reprezentanților săi.

            Este adevărat, poate părea o teorie a conspirației, nesusținută de niciun fel de motiv sau motivație. Da, este posibil. Dar totodată, instaurarea unui nou creator al lumii nu poate fi completă decât atunci când toți cei de dinainte au fost aruncați în uitare, în desuetudine sau în dizgrație. Anatema aruncată asupra lupului a fost una cruntă. Inchiziția a declanșat prigoana, susținând că vrăjitorii, vrăjitoarele și celelalte creaturi “necurate”, se puteau transforma în lupi. Mai mult, prin însăși cartea sa de căpătâi, creștinismul aruncă pe umerii lupului o povară mincinoasă. Omenirea nu mai avea nevoie de un animal care să reprezinte demnitatea, libertatea, inteligența, ci de unul ușor de dominat și de manevrat – mielul. Și cine era mai potrivit să amenințe viața preferatului noii divinități decât unul dintre exponenții divinităților vechi? “Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.”(Luca, 10:3). Și totuși… oare nu existau pe vremea aceea tigri? Nu existau lei? Ferocitatea acestora întrece cu mult cruzimea lupului. Dar aceste feline nu au roluri atât de importante în nici o mitologie. Lupul are.   

            Aș îndrăzni să spun că lupul, ca animal, este o victimă colaterală a răzoiului dintre religii. Dintre creștinism și religiile politeiste. Astăzi nu mai există lupi în majoritatea țărilor Europei Occidentale, iar în Statele Unite au dispărut total, cu excepția Alaskăi și a Michiganului. Să fie acest lucru o consecință a acestui război? S-ar putea să vi se pară prea mult, să vă pară o exagerare. Nu am pretenția că am descoperit America, nu am curajul să spun că am găsit izvorul suferințelor lupului. Este doar o idee rezultată în urma unor conexiuni. Din fericire, există încă și alte credințe mai vechi, reminiscențe ale riturilor păgâne, care nu ne lasă să uităm adevărata față a lupului, frumusețea și complexitatea sa…

Seven days to the wolves (4). Controverse

          Probabil destinul lupului și suferința sa puteau fi evitate dacă omul și-ar fi respectat credințele originare și ar fi căutat să cerceteze înainte să judece. Este, totuși, adevărat, lupul este un animal controversat, privit de unii cu fascinație și chiar cu adorație, dar hulit de alții. Această optică datează încă de la începuturile omenirii, lupul fiind prezent în toate mitologiile importante. În mitologia greacă, lupul este privit ca un simbol al luminii, fiind un atribut al lui Apollo, zeul zilei și al luminii, dar totodată și una dintre întrupările lui Zeus. De aceeași optică beneficiază și în mitologia romană, fiind un simbol al lui Marte, zeul războiului, dar mai ales, animalul care hrănindu-i pe Romulus și Remus are un loc important în fondarea Romei. Înaintea oricărei bătălii, apariția unui lup dădea curaj legiunilor romane, existând credința că respectiva apariție prevestește victoria asupra dușmanului.

            În mitologia chineză, creator al dinastiilor chineze este recunoscut a fi Lupul Albastru Ceresc. Această credință este preluată și de mongoli, lupul celest fiind considerat strămoșul lui Gingis Han. Urmând această linie, Mustafa Kemal – atutointitulat Atatürk – a fost poreclit de poporul turc “Lupul cenușiu”. În schimb, în mitologia hindusă, lupul este privit ca fiind un animal demonic, apropiat zeităților malefice, dușman și devorator al luminii.

            Dacă în unele mitologii lupul este privit ca un favorit al zeilor, sau ca întemeietor al lumii, în mitologia nordică el este privit ca responsabil pentru distrugerea lumii. Este vorba despre Fenrir, sau Fenris, un monstru gigant întruchipat în lup. Legenda spune că aflând despre profeția care punea sfârșitul lumii pe umerii lupului și ai familiei sale, zeii l-au prins pe Fenrir și l-au închis într-o cușcă, însărcinându-l pe Tyr, zeul războiului, să îl hrănească și să îl îngrijească. Când a crescut, dimensiunile gigantice ale lupului i-au determinat pe zei să încerce să îl înlănţuiască, pentru a nu reprezenta un pericol, dar lupul rupea fiecare lanţ cu care era prins. De aceea, zeii au rugat dwarfii să creeze un lanţ magic(Gleipnir, care deşi era imposibil de rupt părea foarte subţire), pentru ca lupul să nu mai poată scăpa. Apoi au încercat să-l păcălească pe Fenrir pentru a-l prinde, susținând că nu este îndeajuns de puternic pentru a rupe lanţul. Lupul a vrut să-şi confirme puterea, dar a cerut o dovadă de încredere: unul dintre zei trebuia să-şi pună mâna în fălcile lui. Nimeni nu a acceptat, în afară de Tyr. După mai multe încercări, văzând că nu poate scăpa din lanţuri și că nu va fi eliberat, Fernir a retezat cu colţii mâna zeului. Zeii l-au dus și l-au încătuşat de o stânca la 100 km sub pământ, iar capetele lanţului le-au legat în cele patru puncte cardinale. În ziua Ragnarok-ului Fenrir va rupe lanţul si se va alătura giganţilor în lupta împotriva zeilor, fiind cel care îl va devora pe Odin.

            Aceste optici, dragilor, chiar dacă reflectă poziții contradictorii, caracterizează lupul ca fiind unul din cele mai nobile animale. Sunt puține acelea care sunt atât de apropiate zeilor și care să aibă o atât de strânsă legătură cu creația și distrugerea lumii. Atât din mitologia romană cât și din cea nordică reiese pregnant caracterul nestăpânit al lupului, dârzenia sa și nesupunerea. Fascinația lupului a cuprins și alte popoare, fiind prezentă și în alte mitologii, precum cea egipteană și cea dacă, devenind totodată un subiect de discuții interesante și aprinse – este lupul un exponent al binelui și al luminii, sau al răului și al distrugerii?