Rânduri pentru Moș Crăciun – Ion Minulescu

Iartă-mă că te salut numai din ușă…
Te-aș pofti și-n casă, dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeași veșnică păpușă 
Și-același vechi refren de panoramă!…

Iartă-mă că-ți spun ce cuget, Moș Crăciun…
Dar eu – zău – nu văd de ce mai vii!…
Ce folos că ești bătrân și-ai suflet bun,
Dacă-n tolbă n-ai decât minciuni pentru copii!…

Nu-ți mai pierde timpul cu povești 
Pentru cei ce nu mai cred în ele…
Tu - e drept - n-ai fost decât așa cum ești -
Omul cu păpuși de porțelan și acadele… 

Dar eu nu mai sunt copilul de-altădată
Să mă încânt de chipuri ce se șterg -
Mie-mi trebuie o femeie adevărată,
Nu femei păpuși de Nurenberg!…

Iată!… Asta este tot ce-am vrut să-ți spun…
Și ți-am spus, să știi și tu ce-aș vrea!…
Ține minte, ține minte, Moș Crăciun,
Și la anul, dacă-mi vii din nou, să-mi vii cu Ea!…

La suflet – Al. Macedonski

O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare
Şi scutură-te-odată de lutul pământesc,
Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare
Mai sunt şi mai trăiesc?

Ce-ţi pasă dacă sufăr lovit de-o crudă soartă?…
Ce-ţi pasă de injurii la cari sunt supus?…
Ce-ţi pasă ca pe-o frunză răstriştea de mă poartă?
Tu eşti şi rămâi sus!

Cântec pentru dezbrăcare – Vasile Voiculescu

Câţi îngeri de mătase ai de pază?
Când zboară-n lături fragedul lor stol,
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol.

Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate
Rotunde legi scriu, boiul când îţi culci,
Cum vii din carne şi eternitate
Întreagă miez de adevăruri dulci.

Deschei o stea şi norii despresoară
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară
Spre zodiile gleznelor subţiri.

Stihia-ţi pură, albă se arată:
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.

Seven days to the wolves (2). Lupul – Octavian Goga

Te-am auzit cum hăuleai departe,
Înfiorând pădurea-nzăpezită,
Bătrâne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte,
Te-am auzit cum hăuleai departe.

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…

Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea câinilor la pândă,
Îţi plimbi prin codri ura solitară -
Tu înţelegi un suflet fără ţară…

Filozofia dragostei – Percy Bysshe Shelley

Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.

Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire -
De ce nu şi eu cu tine?

Munţii-aştern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrăţişează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.

Soarele în braţe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viaţa mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ţi caldă.

Unui prieten

Știu, prietene, cum te-a-ndoit furtuna,
Cum zvârcolit-ai singur din seară până-n zori
Și știu că ție drumul mereu îți e totuna
De trece prin infernuri sau zboară printre nori.

Mi te-amintesc prea bine cu ochii plecați, triști,
Înspre țărâna neagră. O-mbrățișai feroce,
Și-n fiecare seară doreai să nu mai miști
Scârbit de suferințe și vorbe echivoce.

Când mâna-mi tinerească pe umăr te atinse
Și când copilăria-mi te smulse din tumult,
Au și pornit să ardă albastre lumini stinse
Iar lacrima fierbinte ascunsă de demult

S-a transformat în vorbe și-n alte căutări.
M-ai învațat atâtea de tot ce e în mine!
Ne-am ațintit privirea, adânc, spre alte zări
Și ne-am jurat credință pe drumul spre mai bine.

Și iată, împreună, zburăm la nesfârșit
Mereu tot înainte ducându-ne povara
Către eternul cosmic pierdut în infinit
Ce-ascuns în bezne grele își pregătește gheara.

Haide, ridică-ți fruntea, privește către nori,
Îndreaptă-ți iarăși trupul, nu te lăsa învins,
Îți sunt mereu alături oricând vei vrea să zbori,
Și lupt chiar împotrivă-ți, să nu-ți las jarul stins.

O, te cunosc prea bine, nu ți-ar veni să crezi!
Și știu că și acuma de bici carnea ți-e arsă;
Simt sufletu-ți – un Tartar – când nu îngenunchezi
Cum geme când durerea în tine se revarsă.

Psalmul Afroditei

Din spuma albă-a mărilor albastre

Din ura neagră-a sufletelor noastre

Te naște, a iubirii născătoare,

Păgână și lipsită de pudoare.

 

Fără rușine ieși goală dintre valuri
Trupul să-ți acoperi cu transparente voaluri

Din vârfuri olimpiene, preafrumoasă,

Să ne înveți păcatul; maiestuoasă

 

Cu părul tău de aur pe umerii-ți curgând

De dragoste nebună să ne-nrobești râzând

Și ochii-ți de văpaie atotcuprinzători

Să ne vegheze chinul, zeiță, dintre nori.

 

Și de-i porni vreodată în crunta-ți desfătare

Războaie-ndelungate de moarte-aducătoare

Zâmbește fericită; între nectar și vin

Iubiri nemuritoare și morți, ți se cuvin.

  

 

Ruptură

În nopţile cu lună

Şi stelele deşarte

Când mii de morţi se-adună

Toţi mirosind a moarte,

Întreaga mea fiinţă

Renaşte în visare

Şi fără cunoştinţă

Îţi cade la picioare.

În zilele cu soare

De-i neudat pământul

Doar zâmbetu-ţi nu moare

Furând din zori avântul,

Şi aripile-ntinse

Spre nevăzute stele

Cu flăcările stinse

Te duc în zbor cu ele.

Împovărat de patimi

Gem, braţele-mi întind,

Cu ochii arşi de lacrimi

Doar te-am văzut fugind;

Zadarnic plâng în noapte

Zadarnic râzi în zi

Eşti dusă către moarte

Şi n-ai să mai revii.