Mă seduce atunci când este lângă mine, şi, de multe ori, şi mai mult atunci când nu este, când trupul ei este mângâiat de alte bezne, când sufletul i se încarcă de magia neagră şi devastatoare pe care ştiu că o va îndrepta împotriva mea.

           Este ciudat cum în faţa pericolului, deşi conştientizat, deşi conştient, îmi întind braţele către spectrul ei sperând la o îmbrăţişare, oferind-o, oferindu-mă pe mine întreg, doar pentru ca, înainte cu o clipă de a se aprinde rugul care îmi va calcina fiinţa, să îi şoptesc, în noapte, privindu-i părul răsfirat pe pernă: “Am vrut să îţi simt întunericul, să mă pierd în intensitatea lui, să îi las densitatea să mă copleşească strecurându-mi-se în oase şi să mă zdrobească, să mă macine până când, transformat în praf de stele, ţi-aş picura în vis luminându-l”.

          Dar unele războaie sunt mai plăcute decât altele, mai confortabile, chiar, mai pline de zâmbet sau de lacrimi, de adrenalină, de determinare, de fantezie, de imaginare. Se întâmplă ca o femeie şi un bărbat să se încleşteze într-o confruntare aprigă, din care să rezulte fericire şi întristare, teamă şi speranţă, dorinţă şi înflăcărare. După război se instalează pacea, de mai scurtă sau de mai lungă durată, consensul, acordul… Poate nici nu contează cum este făcută, dacă se aşează în mod firesc sau brusc. Pentru că unele păci nu pot fi făcute altfel decât brusc: “Shut your mouth! … and kiss me”…

          Totuşi, uneori nu te poţi opri din a spune că înţelegi misterul nerezolvat de atâţia alţii decât, probabil, cu ultima lor suflare. Şi poate că este adevărat, moartea nu este altceva decât o tristeţe covârşitoare semănată, pentru o vreme, în sufletele celor pe care îi lăsăm în urmă.