Dar unele războaie sunt mai plăcute decât altele, mai confortabile, chiar, mai pline de zâmbet sau de lacrimi, de adrenalină, de determinare, de fantezie, de imaginare. Se întâmplă ca o femeie şi un bărbat să se încleşteze într-o confruntare aprigă, din care să rezulte fericire şi întristare, teamă şi speranţă, dorinţă şi înflăcărare. După război se instalează pacea, de mai scurtă sau de mai lungă durată, consensul, acordul… Poate nici nu contează cum este făcută, dacă se aşează în mod firesc sau brusc. Pentru că unele păci nu pot fi făcute altfel decât brusc: “Shut your mouth! … and kiss me”…

          Totuşi, uneori nu te poţi opri din a spune că înţelegi misterul nerezolvat de atâţia alţii decât, probabil, cu ultima lor suflare. Şi poate că este adevărat, moartea nu este altceva decât o tristeţe covârşitoare semănată, pentru o vreme, în sufletele celor pe care îi lăsăm în urmă.

          Vroiam să pun şi un cântec. Nu îl declar nul, poate doar puţin pierdut…

          Ne priveam… Din ochii ei razele iubirii stăteau gata să străbată distanța dintre noi… Din ochii mei, lacrimile erau gata să pornească. Să pornească o luptă surdă cu prăpastia care ne despărțea. Ce ar fi fost dacă ar fi curs până când ar fi umplut-o? Ce ar fi fost dacă tot ce ne despărțea ar fi fost înecat în uitare? Dacă lumea, așa cum o știm, s-ar fi prăbușit, lăsându-ne suspendați? Dar suspendați unul lângă celălalt, unul în celălalt, unul al celuilalt…?

          Nu ne-am fi gândit niciodată, în acea suspendare la nimeni. De fapt… nici nu am fi avut la cine, pentru că lumea, așa cum o știm, nu ar mai fi existat. Nu ar mai fi existat nici bariere, nici timp, nici… nici noi. Pentru că am fi devenit alții, acea apropiere în suspendare ar fi făcut să uităm de noi înșine și, poate, îngroziți de hăuri, să ne cuprindem. Să încercăm să ne uităm temerile și să ne obișnuim cu noua noastră situație, cu noii noi. Sau, probabil, unul ar fi alunecat în jos, spre iaduri, în timp ce celălalt, incapabil să prindă mâna celui căzut, s-ar fi ridicat spre nori.

          De ce nu ne știm niciodată locul? De ce mereu trebuie să existe o strigare? De ce nu ne putem scutura de clasicul “de profundis”? Și, mai ales, de ce acel “Domine” căruia îi adresăm acea chemare disperată este imposibil de atins? De ce suspendările nu durează o veșnicie?!

          E simplu… pentru că dacă ar dura atâta, ne-am uita vocile. Ne-am aduce aminte doar șoaptele și mângâierile. Dacă suspendările nu ar avea sfârșit nimic nu ar mai avea sfârșit. Doar suferința. Și poate nici măcar ea, pentru că uneori fericirea poate să fie dureroasă, atât de dureroasă încât să devină înspăimântătoare.

          Înspăimântător… e înspăimântător să fiu suspendat cu tine, aici, acum… Iartă-mă…

          Și alunecarea mea spre iaduri continua, fără să găsesc puterea de a mă opune, fără să găsesc dorința de a îmi desface aripile și de a zbura. Îmi place alunecarea asta, afundarea în neguri străpunse din când în când de flăcări fierbinți. Nu, nu îmi mai este frig… îmi este cald, foarte cald… deși ea mă privește rezemată de perete și îmi spune ce tare bate vântul….