Dilemă. Alta.

          Mă mai uit în jur, din când în când, cu neplăcere. La oameni. La clădiri. La locuri. Îmi spun că totul se schimbă, vizibil. De lupă nu mai are nevoie decât cercetătorul. Ceilalţi, cei care trăiesc, au nevoie, eventual, de ochelari. Am trăit o senzaţie ciudată, de invidie, când îmi spunea cineva că scrisul face parte din viaţă. Fără urmă de frustrare mi-am spus că de prea multă vreme am luat-o pe cărări greşite, pretinzând că viaţa face parte din scris. Şi când m-am oprit din alergare nu m-am mai putut întreba decât dacă viaţa este o scenă sau scena este o viaţă. Concluzia ar putea rămâne la latitudinea fiecăruia, eu încă nu am atins-o.

Anunțuri

Dilemă scurtă

          Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult la oameni este că sunt singuri. În zadar sunt declarate iubirile până la sfârşitul lumii. La fel, sunt zadarnice prieteniile pe vecie. Ce este cumplit este că pe lume suntem doar noi cu noi înşine. Cu ce am fost, cu ce devenim, fără lipsa de curaj de a ne mai arăta cuiva. Să nu fiu greşit înţeles, cei care îşi scriu cărţile pentru a arăta lumii cât de măreţi sunt, sunt nişte boi. Pentru că nu fac decât să fugă de ei. Ceilalţi, cei care nu fug, mi se par mult mai demni de interes. Chiar dacă pe toţi ne bântuie amintirile. Că tot vorbeam de amintiri, cu un prieten drag, în oglindă. Să îţi aminteşti totul, sau să nu îţi aminteşti? Asta este întrebarea!

Comunicări

          În societatea de azi se afirmă că, scuzată-mi fie cacofonia oarecum evitată, comunicarea e totul. În graniţele comunicării, cică, nu s-ar înscrie doar autiştii. Nu spun că asemenea afirmaţii m-ar face să mă simt un handicapat emoţional (termenul e politically correct!), ar fi o minciună. Doar că, aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, m-am gândit că oricât ai comunica zborul e mai plăcut. Pentru că punctul întotdeauna te lasă gol pe dinăuntru. Şi doar aşa, că dincolo de diverse mizde am avut bucuria să văd Sonata Arctica live acum nişte ani, mă bucur cu ceva întârziere de cel mai recent album. Că doar nu ne lăudăm cu nimicuri!

Umane, cred

          Şi-am mai scris o poveste. Nu neapărat electorală, deşi este la modă, una în care am încercat să reţin latura de care nu ar trebui să ne despărţim niciodată – cea a umanităţii. SCrisul meu, la prima vedere, a spus că ar trebui să o arunc. La a doua a cerut termen de gândire. Aşa e când te lupţi cu tine însuţi.

         Şi m-a mai întrebat cineva, că tot purtam discuţii în stări în care nu ar fi trebuit purtate: „Ce e bunul simţ”? Am răspuns, dar să mă trăznească dacă ştiu de am dreptate sau nu. Totuşi sper că bunul simţ are legătură cu umanitatea. Idealist, ştiu!

Tresărirea unei poveşti

          Pe vremea când mă agăţam cu încăpăţânare de scris aveam obiceiuri… bune. Nu trebuie menţionate acum. Erau bune ca exerciţiu. Din momentul trecerii dincolo de graniţa amatorismului lucrurile au devenit mai grele. Nu pentru că nu ar mai veni cuvintele, ci pentru că unele trebuie ţinute la sertar, altele folosite cu înţelepciune. Cred că, într-un fel, acum trei-patru ani mi-ar fi fost ciudă pe mine pentru neglijările locului meu de joacă. Astăzi este puţin diferit, deşi mă mai învinuieşte din când în când oglinda.

          Şi pentru că nu îmi mai permit să las la vedere tot ce se aşterne în cuprinsul nopţilor, m-am gândit, într-un moment de atingere a Cerurilor cu nişte stimulent, să transform totul în spaţiu de necrologuri – că tot a murit Hugh Hefner. E prea greu, las asta pe umerii altora. Mai bine să apese pe ai mei doar cuvintele şi simţirea. Bucuria este că, după ore întregi de zăcut în faţa unei pagini albe, o nouă poveste şi-a găsit drumul spre materializare.

          Că tot mi-am amintit că am vorbit nu cu multă vreme în urmă cu un domn mult mai împovărat de ani decât mine, care scria despre păsărele – nici măcar păsărici! -, râuri curgătoare, soare răsărind şi alte asemenea magii ale normalităţii. Tare mi-aş fi dorit să îi arunc în faţă un „bre, să vezi cum este când îţi susură în creier o poveste. Una pe care nu o poate vedea nimeni decât tipărită”!

Memoires

          Într-o seară mi-am călcat pe inimă – ocupat cum sunt în perioada asta – şi am decis să particip la un eveniment scriitoricesc. Mai tras de mânecă de unul, mai somat de un altul, mi-am spus că puţină socializare nu ar strica. Deşi, sincer să fiu, nimic din ce era pus pe tarabă nu îmi făcea cu ochiul. „De ce să îi spui tarabă?mă trage de urechi un personaj pe care îl simt tot mai prezent în mine şi care nu poate fi decât noul „Eu”. Justificarea: lăsând la o parte izul pur rural (nu nu spunem ţărănesc) al evenimentului respectiv, trebuie acceptat că literatura nu mai este de mult o glorie, ci un produs; vinzi, stai pe tarabă. Nu vinzi, stai măcar pe lângă tarabă. Aşa că după ce am îndurat cu stoicism cale de jumătate de oră, împreună cu prieteni adevăraţi – pentru că prietenul la nevoie se cunoaşte! – am hotărât să luăm drumul cârciumii. Nu pentru că ar fi fost mai multe locuri libere în cârciumă, dar pentru că se puteau discuta lucruri mai interesante.

         După încă ceva vreme, în care ce s-a spus s-a spus şi ce nu, nu, m-am decis că va trebui să îmi scriu cândva memoriile. Doar impulsionat de părerile unora. Problema este că mereu am considerat că o carte autobiografică trebuie scrisă la momentul ei. Atunci când poate fi arătată cu demnitate, nu privită cu dispreţ. Vedeţi dumneavoastră, una este să îşi scrie memoriile cineva precum Marquez, alta este să o facă una care doar şifona pe vremuri aşternuturile vreunui scriitor de duzină.

         Să revin totuşi la memorii. Încă nu le-a venit vremea. Indiferent de cum sunt, goale sau pline, femeile pot deveni un subiect plictisitor pentru un cititor avizat. Şi nopţile goale. Şi nopţile umplute cu litere, cu scris. Nu ştiu ce cred alţii, dar cred că dreptul la o carte de memorii şi-l câştigă fiecare atunci când poate să îi arate cu degetul pe alţii. Şi să spună, cu bucurie: „Uite, lor le-am schimbat viaţa în bine”. Cred că de aceea pentru o vreme nu îl voi mai pizmui pe susnumitul Marquez că a furat titlul vieţii mele: „Povestea târfelor mele triste”. Iar eu… Eu încă nu mi-am câştigat dreptul la Memorii. Cred că sunt prea tânăr şi dispus să râd pe seama altora ca să devin amintire.