Lamentări şi proteste firave

          Personal, încerc să mă feresc să dau sfaturi. Atunci când îmi sunt cerute le dau cu nesiguranţă, cu jumătate de gură şi cu un soi de excitare, aceea de a fi introdus în intimităţile altora. De ce să minţim? Nu e cum cred diverse personaje, că scriitorii ar fi stane de piatră. Deşi eu mă feresc în continuare să mă declar scriitor, prefer să o facă alţii. E adevărat, îmi este mai uşor să vorbesc despre excitare decât despre statutul meu. Totuşi, pentru că aici nu mă adresez nimănui în mod special, îmi permit să emit o părere. Anume că este mai indicat să se citească două, chiar trei cărţi în acelaşi timp, atâta vreme cât au profiluri şi teme diferite, în aşa fel încât să nu creeze un talmeş-balmeş în mintea cititorului. O spun mereu, deşi se mai râde pe la colţuri, uneori citesc câte trei cărţi. Câtă vreme nu se amestecă informaţia, e numai bine. Sincer, să citeşti numai Kant (nu că aş citi aşa ceva!) ţi-ar trece cheful de citit pentru toată viaţa. De Nietzsche ce să mai vorbesc, laşi cărţile pe vecie şi te duci pe crestele munţilor să te împrieteneşti cu vulturii. În partea de beletristică, dacă dai peste vreun bou pe care ţi-l recomandă un altul, Makine de exemplu, îţi vine să îţi smulgi părul şi să te faci de profesie chelios, orice, numai cititor nu. Şi câte altele – nu le mai spun ca să nu par cine ştie ce snob intelectual.

          Revenind la una din lecturile mele, recunosc, deloc acaparatoare, am început să parcurg cărţulia (sau mai bine spus cărţuloiul) unuia care, dacă în adâncul său şi-ar fi dorit, din partea mea, mai bine se făcea electromecanic, sau chiar ciocănar la CFR, doar aşa, ca să mă scutească pe mine de chinuri. Dar literatura, fiind supusă subiectivităţii, eu îi accept statutul de scriitor, accept gusturile altora şi sper doar să nu se arunce cu roşii zborşite în mine numai pentru că nu îmi place ceva.

          Din câte am citit în anul ăsta, cărţi pe gustul meu şi cărţi actuale, m-a frapat un lucru. Nu la morţii mei, la viii ăştia. În cel puţin trei cărţi scrise de români, profesia personajelor principale era aceea de profesor. Profesor simplu, de şcoală, indiferent că ar fi fost de română, de matematică, de fizică, de religie sau de sexologie. Toţi erau profesori. Ce poate fi mai uşor decât să fii profesor?! Din anumite privinţe (degeaba vă pregătiţi ouăle stricate, domnilor profesori)! Într-o carte, un profesor poate spune orice, poate face orice, nu are nevoie, pentru a exista, de o documentaţie prealabilă, are nevoie doar de o viaţă. O viaţă care ar putea fi, la fel de bine, a unui muncitor de la Distrigaz, atribuită, în paginile cărţilor, cu mici retuşuri, unui profesor. Să spunem lucrurilor pe nume, Dorel de la Distrigaz poate iubi cu pasiune, dar un profesor nu va bea fostul aşa-numit coniac Unirea. Aşa că, iubind cu pasiune, domnul X va bea, probabil, măcar un pahar de Stalinskaia. Problema cu aceste cărţi româneşti, că la ele mă refer, nu este că fac din profesor Dorel, nici din Dorel profesor. Problema este că ele nu fac decât să redea crâmpeie (cel puţin!), zile, săptămâni ani şi mai ştiu eu cât din viaţa celui care le scrie. Vedeţi?! Sunt de acord că nu ne putem detaşa de noi, că, noi, ăştia care scriem, ne ascundem cumva între rândurile noastre. Dar nu trebuie să ne îmbrăcăm numai în trenciuri, cu nimic pe dedesubt, pe care să le deschidem brusc în faţa oricui ne trece prin faţă. O asemenea acţiune nu mai este literatură, ci exhibiţionism.

          Nici măcar nu sunt împotriva exhibiţionismului literar, singura mea dorinţă este ca exhibarea să fie însoţită de fantezie. Pentru că eu, personal, nu mă doresc a fi voyeur decât în cazul femeilor care prea îmi plac. De aici şi sfatul, dacă mai gândeşte cineva ca mine: de ce să citeşti o singură carte care să îţi mănânce ficaţii, când poţi foarte bine să citeşti mai multe care să nu se amestece?!
Încă nu sunt pe deplin lămurit, dar când şi cărţuloaiele mult-lăudate sunt simple exhibări împănate cu pretenţii de-a dreptul hilare la Nobel, încep să mă întreb: „eu de ce mama dracului mai port haine?!” Pentru că altfel,
chiar dacă pe mine nu, scrisul o să mi-l respect întotdeauna.

Confesiuni mai mult sau mai puţin metalice

          Din când în când, la intervale de timp mai lungi sau mai scurte, devin şi eu un împătimit al reţelelor de socializare – sau de „bestializare”, cum le numeşte dragul de E. Adică, mai arunc câte o poză să vadă lumea că mă conserv bine, pentru că, în anumite momente, devin tare scump la vedere. Încerc, adică, să mă păstrez în rândul lumii, că deh, dacă unii nu ne vedem cu anii, măcar să ştim unii de alţii. Nu prea departe în timp, am aflat, redevenind utilizator serios cum spuneam, că puştiul unui oarecare a împlinit o vârstă complet irelevantă; apoi, că nu ştiu care, a mâncat la prânz o strachină de ciorbă de-aia de care i s-ar face dor oricăruia plecat prin străinătăţuri. Ba chiar am aflat şi de vreo două decese, declarate de rude în suferinţă, aduse la cunoştinţă şi deplânse împreună cu prietenii. Apoi, vaca unui amic născuse un viţel (strict informaţii de zootehnie, nu ne jucăm cu figuratul!), pisica unei amice se îndopase cu hamsterul care ar fi trebuit să îi fie coleg de apartament, papagalul unei cunoştinţe îndepărtate învăţase să spună „mama”, un necunoscut care nu ştiu cum s-a rătăcit în lista mea de prieteni înghiţise o monedă (cum dracu’ ?!) şi două cucuiete împliniseră doi ani de prietenie virtuală. Iar eu, cumva parte a listei, declaram, vorba cântecului de pe la noi, „de trei zile beau la bere”. Dacă ceilalţi nu o făceau, eu minţeam cu neruşinare, pentru că or fi fost ele trei zile, dar cu siguranţă nu a fost numai bere!

          Pe de altă parte, tocmai pentru că trăim într-o epocă a exhibiţionismului şi a voyerismului, mi s-a făcut poftă să scriu o povestioară care să reflecte anumite momente din viaţa mea şi care, primind vreun mare premiu, „Elucubraţia Anului” m-ar mulţumi, să mă ajute în scopul de a îi face să plângă postmortem pe împricinaţii Dostoievski, Dickens şi, de ce nu, chiar pe bietul Marquez. Aşa că, dacă tot am ajuns la vremea sincerităţii nude, voi spune că nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile. Cu toate acestea, pentru că nu eşti om dacă nu porţi aşa ceva (cel puţin aşa se spunea pe vremea mea) am acceptat să port un cadou făcut de bună-mea pe când eram cel mai rebel dintre rebeli. Purtam lănţişorul acela subţire de argint ca pe o pedeapsă, şi deşi era uşor aveam impresia că mă gârboveşte, că mă aplec în faţă sub greutatea lui şi prin unele dimineţi în care aveam chef de râs mă salutam în oglindă: „Bună dimineaţa, Quasimodo”! Să eliminăm orice urmă de îndoială: niciodată nu am fost silit să fac ceva împotriva voinţei mele, cu excepţia mersului la şcoală – dar asta este o altă discuţie. Nu am fost obligat niciodată să îmi port lănţişorul, dar, copil bun cum eram (mai puţin la învăţătură), văzând pe faţa bunicii tristeţea că nu apreciam cadoul, am ajuns la un compromis. „Lănţişorul îl port, dar medalionul ba”! Cred că de fericită ce a fost, bună-mea ar fi acceptat să mă păsuiască de purtatul de bijuterii şi în weekend, dar nu am forţat nota. Fără a menţiona cauzele, doar pentru că nu vreau să fiu considrat vreun zurbagiu sau, mai rău, bătăuş, într-o zi m-am întors de la şcoală cu un ochi vânăt şi cu lănţişorul rupt în buzunar. Mare fericire când, după ce mi-am spus povestea, am scăpat nu numai de vreo două scatoalce, ci şi de purtat lănţişoare. O vreme m-am simţit liber, mai liber decât păsările cerului, mai liber decât oricare liber care a umblat pe Căile libertăţii. Până când, stupoare! Bună-mea, ca să mă responsabilizeze, nu mi-a mai oferit lănţişor de argint ci aşa, pe nepregătite, unul de aur. Pe vremuri, la noi bunăstarea se măsura în bun gust şi în cât de subţire ai lănţişorul sau brăţara, nu ca azi… dar şi asta este altă discuţie. Important era că lănţişorul meu nou se potrivea perfect gusturilor mele, ca dovadă că îl port şi azi, fără să mă simt apăsat, îngreunat, cu vreo vertebră gata să cedeze sub presiune sau cine mai ştie cum. Şi, din fericire, nici nu mă mai duc la şcoală, ca să am de unde mă întoarce cu ochii vineţi şi cu bijuteria ruptă. Adevărul este că nu mă mai văd fără el, este parte din mine strict din punct de vedere al importanţei sentimentale. Şi deşi mă împăunam eu că nu îmi plac bijuteriile, uite că unele metale, mai mult sau mai puţin preţioase, le iubesc de mor!

De duminică

          Mi se mai întâmpla să fiu luat de mânuţă şi să fiu împlântat într-o strană prin cine ştie ce biserică de la capătul lumii. Puţea a tămâie, a credinţă şi a supunere. Apoi am crescut şi foarte rar, pe la evenimente nefericite, mai puneam piciorul prin sanctuare. Când se întâmpla, totuşi, mai vedeam câte o femeie frumoasă prosternată. Nu, nu ştia ce se întâmplase în ceruri de la bietul Friedrich încoace… Duminică suportabilă!

Elucubraţii de weekend

          Cu ceva vreme în urmă, nici nu mai ştiu, ore, nopţi, ani, am îndrăznit să îmi exprim o dilemă cu ajutorul unei reţele de socializare. Pe scurt: „vin sau ceai”? Pesemne că se stricase vremea şi stătusem pe cine ştie ce terasă nă îmi intrase frigul în oase. Sau, poate, era o întrebare retorică, şi nici nu ieşisem pe undeva, doar mi se făcuse frig. Cine mai ştie?! Cui îi pasă?! Şi, mai ales, cui îi foloseşte să ştie, pentru că mie nu!

           După o vreme, după ce încercasem să îmi rezolv problemele cu mine însumi, într-o altă seară, m-am întâlnit cu ei. Cum care ei?! Amicuşi Amigo. Să facem o distincţie. Amicu‘ este un individ simpatic, un fel de o a doua conştiinţă. Are un început de burtă, o chelie abia simţită şi rezistenţă la băutură direct proporţională cu gradul de obseală. Amigo este ceva mai altfel, cu o burtă abia simţită (în cazul în care nu te freci de el în autobuz), cu chelie acoperită de păr blond – dar nu vă minţiţi, nu foarte des –, cu o personalitate care simte nevoia de cămăşi hawaiene. Adică, nişte cămăşi cu siluete de femei dansând (nu neapărat dansabile), cu palmieri, cu valuri de ocean sau de soare, cu cămile purtătoare de cocoaşe răcoritoare, cu orice care este ieşit din peisajul ăsta românesc care tinde să devină hibernal.

           Eram cu ei, cu ei doi, la o oră nu foarte înaintată în noapte când, lipsind pentru o vreme să îmi satisfa viciile, sau de ce să nu le spunem nevoile, mi se atrage atenţia: vezi că te sună curvele”. M-am repezit ca apucatul spre telefon, cu teamă să nu par indisponibil, pentru că… De ce să nu spunem lucrurilor pe nume?! Cei care încearcă să mă sune în cursul dimineţii se lovesc de zidul gros al tăcerii celui adormit sau, mai rău, de ocările celui trezit din somn care nu are chef de niciun fel de discuţie. Pe de altă parte, cei care sună prea târziu se lovesc de altfel de ziduri pe care nu vreau să le laud sau să le povestesc astăzi. Adevărul este că nu mi se pare că e aşa cum spun unii, că resursa limitată este pământul, pentru cei dezinteresaţi moşiile nu contează – singura resursă deloc regenerabilă şi irecuperabilă este timpul, iar eu, chiar dacă îl pierd pe al meu, ştiu să îl folosesc aşa cum trebuie.

           Să revin: „vezi că te sună curvele”, îmi spun Amicuşi Amigo, amândoi oameni aproape căsătoriţi şi cu cine ştie ce fantezii ascunse. Mare dezamăgire, totuşi, când am văzut că nu mă suna vreo femeie, ci un alt prieten pe care, cumva-cumva, am reuşit să îl educ. Sau mai bine zis, om adaptibil şi inteligent, un om care se învăţase să se adapteze la programul meu de viaţă şi nu suna decât exact la orele la care eram disponibil. Bineînţeles că i-am pârât pe împricinaţi, pe Amigo şi pe Amicu‘, numai că, spre dezamăgirea mea, cei doi s-au ales cu o invitaţie la bere în loc de câteva înjurături pornite din suflet. Ce să îi faci, aşa este între prietenii care se cunosc din copilărie!

          Fără să îmi dau mulţumirea pe faţă, m-am bucurat pentru telefonul pe care îl primisem. Îmi spuneam că sunt oameni care au ajuns să mă cunoască nu numai pe mine, ci să îmi cunoască simţirile şi orele la care se întâmplă să nu mai fiu piatră. Deşi, de ce să nu fim sinceri?! Tare mi-aş fi dorit să mai primesc un apel în cadrul căruia să spun „sunt atât de obosit de absenţa ta încât mâine o să mă îmbăt din nou”! Nu, nu pentru că aş face-o… Doar aşa, de dragul statutului, pentru că, o spun cu mare sinceritate, acela care se apucă să scrie cărţi fără să fi suferit vreodată nu este scriitor, nici cert, nici aspirant, nici în devenire, este doar bou închipuit. Dar cu parul pe spinarea „scriitorilor” poate voi reveni. M-am oprit din gândit, prea îmi spuneau şi Amicu’ şi Amigo: „Ce spurcat poţi fi, domnule”!

Umezeli (de vreme, de ochi, de gânduri)

          Plouase. De fapt continua să plouă, dar stropii aceia mărunţi, lipsiţi de putere şi intensitate, nu puteau fi numiţi ploaie. Mai degrabă, aş fi spus eu, semnau cu coji de seminţe scuipate de un dumnezeu semidoct şi lipsit de bun simţ în capetele muritorilor care, lipsiţi de altceva mai bun de făcut, umblau la ore târzii pe străzile umede ale oraşului. Mi-am spus că uneori oraşele umede nu sunt diferite de femeile umede, şi totuşi… „Totuşi, m-am contrazis, de ce orice pas pe care îl fac în viaţa asta trebuie să aibă încărcătură sexuală? Sau, mai rău, de ce orice intersecţie de drumuri trebuie să fie privită ca şi coapsele unei femei”? „Simplu”, mi-am spuns. Oraşele mari înghit spiritele şi, într-un fel sau altul le distrug. La fel cum o fac, de altfel, şi oraşele mici, lipsite de perspectivă. De fapt nu la fel, altfel. Femeile sunt într-un fel, oraşele mari sunt într-un fel, iar oraşele mici, acelea lipsite de perspectivă…

         Şi totuşi! Am cunoscut cândva o femeie al cărei vis în viaţă era să se căsătorească şi să aibă copii. Să mă ierte ochişorii sensibili – nu să se fută, să se căsătorească şi să aibă copii, actul sexual reprezentând numai actul de reproducţie. Mereu am fugit de femeile acestea capcană, aşa cum aş fi fugit, dacă aş fi avut destulă minte, de oraşele mari. La cum mă cunosc, probabil aş fi fugit şi de oraşele mici, dar nu îmi mai rămânea decât să mă duc pe pustie şi acolo cine ştie cărei umbre să îi recit o poezie nereuşită care propovăduia puterea umană, nicidecum pe cea dumnezeiască.

           Mi-au trecut gândurile pe măsură ce mi s-a mărit pasul. Cred că este un mimetism, un fel de acţiune demnă numai de o maimuţă, o copiere a ceea ce am văzut – când ploile se înteţesc oamenii se apucă să fugă. Mai mult în oraşele mari, în cele mici mai puţin. Pasul mi se mărise, dar încă nu am ajuns să fug de ploaie, doar de mine. Mărturisesc, de mine fug, dar încă nu am învăţat să fug de visele mele. Visele acelea care mă bântuie atunci când în singurătate, când nu îmi sună telefonul sau atunci când sună dar nu mai răspund la el, îmi îndreaptă ochii minţii către ceea ce îmi doresc şi aştept şi nu mai vine. Poate asta ar trebui să înveţe umanitatea; ceea ce doreşti şi aştepţi şi nu mai vine se numeşte vis. De multe ori se poate întâmpla să visăm prea în zadar.

Notă de subsol

          Simţindu-mă într-o zi sărman cu duhul, m-am hotărât ca în loc să mă declar moştenitor al Împărăţiei Cerului să ies la un pahar, cu atât mai mult cu cât compania era foarte promiţătoare. Neconcordanţa între socoteala de acasă şi cea din târg s-a arătat când o voce (aş fi vrut să spun că din public, dar din păcate era pe scena noastră) a declamat cu întreaga tărie a plămânilor – cu siguranţă mai puţin a neuronilor: „Prietenii nu ţi-i alegi, îi iei aşa cum sunt”. Cred că atunci mi s-a tăiat tot cheful şi am privit scrutător, pe sub sprâncene, către declamant. Nu am îndrăznit atunci, pe loc, dar ce bine era ca într-un proces intentat pentru imbecilitate el să fi fost declamantul şi eu reclamantul!

           Oricum, pentru că orice om are dreptul la o părere, mi-am permis să îmi promit că la proxima ocazie, cumva şoptit, pe la colţuri, îi voi împărtăşi, la rându-mi, punctul meu de vedere. Adică, prietenii cu siguranţă ni-i alegem, nu ne alegem, în schimb, familia şi iubirile. Că tot veni vorba de iubire…

Gând rapid-rapid

          Se crease cândva, în Cymeria noastră mică, un curent de revoltă împotriva poveştilor pentru copii româneşti. Nu, pe atunci nu erau poveşti cu vampiri şi cu vârcolaci, cu vrăjitoare, cu succubus, incubus şi mai ştiu eu ce altele. Erau poveşti, de exemplu, despre pui care, împuşcaţi în aripă, încercau să zboare. Şi chinul lor era atât de sfâşietor pentru copii – jur, am trăit experienţa poveştii pe propria mea piele – încât orice icoană făcătoare de minuni a plâns mai puţin.

           După ce a trecut curentul de revoltă, cel puţin eu am început să mă gândesc la inutilitatea gestului. Adică – de ce s-ar citi copiilor poveştile unor dezaxaţi care vor să îi înveţe de la vârste fragede cu suferinţa?! Că belgieni nu suntem, parol! Dar dincolo de asta, mă gândeam la cealaltă inutilitate a acţiunii – aceea de a încerca să zbori cu aripa frântă. L-am înţeles mult mai târziu, când nu mai eram copil. Şi nu ştiu, aveam nevoie de minte sau de muzică?!