Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.

De început (II)

          …. Şi îmi mai spun uneori că oamenii ar trebui să privească în faţă, nu în urmă. Mă mai întreabă câte cineva „Cum ai petrecut?” De parcă ar conta. Îmi spun de multe ori că e mai important ce urmează decât ce a fost. Chiar dacă viitorul nu înseamnă altceva decât aşteptare. Şi să nu uit… măcar eu, pentru că oamenii uită. Peste unele iubiri, oricât ar trece timpul, nu trebuie să lase urme de bocanci. La Mulţi Ani!

De început (I)

          Uneori ajung să mă întreb pe mine însumi: „De ce să taci?!Cu atât mai mult cu cât cei care nu au nimic de spus nu tac niciodată. Şi fără a îmi dori să îmi încep anul cu scandaluri, le spun celor care mai sunt cât de cât curioşi – singura mea alergie se manifestă la trezirea din vis nu la vorbărie sau la tăcere. Pe de altă parte, în egoismul meu, nu mă sfiesc să dau altora trezirea. Pentru că mereu pun suflet în ce fac şi în ce mă aşteaptă, chiar dacă este un întreg an de zile.

Ilogic

          Îmi vine să mă laud, asta mi-o mărturisesc de fiecare dată în oglindă, exact cu lucrurile pe care nu le fac. Spun, de exemplu, privindu-mi cearcănele, „laudă-mă gură, că-ţi dau prăjitură”. Şi gura îmi mimează un zâmbet strepezit, parcă spunând: „prea demult te-ai depărtat de dulciuri, mincinosule!Îi mai spuneam cuiva, cuiva drag mie, aşa, ca un suflet, că urăsc scandalurile. Şi pe cât de mult le urăsc, iată-mă gata să le pornesc, să le fac tocmai acum când am intrat, cum îmi plăcea mie să spun, în Anotimpul Crăciunului. Cred că asta este diferenţa dintre inteligenţă (inteligenţă, nu înţelepciune!) şi prostie – unii intră în Anotimp, alţii în Postul Crăciunului. Dar despre astfel de lucruri, altă dată. Dacă a venit vremea confesiunii, că altfel decât în faţa unei foi de hârtie eu nu o fac, cu atât mai puţin sub poala popii, tocmai pentru că mă prea contrazic şi pentru că spuneam că urăsc scandalurile, mai ales în Anotimpul Crăciunului (ce titlu de carte, (con)fraţilor!), sunt gata de unul. Un fel de gâlceavă a mea, cu apropiaţii şi cu depărtaţii, pentru că de multe ori omul este de principiul „dacă mie nu îmi prieşte şoriciul, de ce să îi priască – scuzaţi cacofonia – caprei vecinului?!” Bineînţeles, în cazul în care vecinul ar avea nevastă, iubită, amantă, sau cine ştie ce alt specimen de relaţie cu vreo femeie.

          Cumva, însă, ascultându-mi muzica, asta care de multe ori valorează mai mult decât o tonă de şorici – pentru că şoriciul dă cuminţenie, pe când sunetul şi reacţia sufletului la el poate da rânduri – m-am mai calmat şi am hotărât să îmi văd de ale mele. Adică, de dilemele mele. Şi mă minunam într-o noapte cum unii oameni sunt capabili să se declare pe veci legaţi de cineva cu verigi ruginite de prietenie, până în clipa când o tresărire de orgoliu poate schimba totul. Totul, exact aşa cum divinitatea a prăbuşit dominaţia dinozaurilor. Doar că, dacă mi se permite, unii dinozauri ar merita majusculă şi unele divinităţi minusculă. Dacă ar citi lumea asemenea rânduri, cu siguranţă ar urma şi continuarea titlului subliniat mai devreme – „Scandal în Anotimpul Crăciunului”. Noroc că eu mă scriu, eu mă citesc, eu îmi dau peste gură atunci când nu sunt de acord cu mine. Şi aici revin la latura mea schimbătoare şi nestatornică, pentru că, oricât îmi spun că vine vremea bunătăţii şi a bunătăţilor, a împărtăşirii bucuriilor cu Lumea întreagă, sunt primul care ar goli-o de toate, doar ca să îmi fac mie pe plac, să îmi ostoiesc dorul de pustietate. Râdeam într-o vreme de unii oameni, cum că ar fi vorbitori de romglish (sau rom-glish). Dar parcă în engleză unele noţiuni de „schimbare”(răzgândire?) sună de multe ori mai bine – “change of heart”.

Muzical-frenetic

          Îi spuneam cuiva, cu ceva vreme în urmă: „cu tine timpul nu trece, doar zboară”. Afirmaţie perfect interpretabilă, cu ascunzişuri, cu suişuri şi coborâşuri, capabilă de ocheade şi de zâmbete. Chiar şi de colţi, atunci când îi scoate iarna şi începe să muşte. Dar era o vreme în care abia îi aşteptam muşcăturile imaginându-mi anotimpul perfect, plin de contradicţii, de opoziţii, de încleştări – chiar dacă încleştările sunt mai mult de dinţi şi mai puţin de suflet. Aşa făceam, cândva, ca să nu îmi clănţăne, îmi încleştam dinţii şi lumea mă învinuia de îndârjire. Doar că eu nu m-am îndârjit niciodată decât să îmi dau viaţa pentru visele mele. Cu atât mai mult cu cât, în multe momente, mi se părea că Anotimpul ăsta în care abia am păşit nu vrea decât să danseze frenetic.

P.S.

          Ţi-aş mai spune despre scris, pentru că asemenea postscriptumuri aş putea scrie mereu; în privinţa lui mereu descopăr ceva nou, ba îl descopăr tremurând a nerăbdare în vreun cotlon întunecat, ba mi se pare că îl văd întinzându-se, şerpeşte, la soare, doar pentru a îşi schimba nu pielea, ci ideea pe care o apucă aşa, ca pe o pradă. Dar sunt puţin prea în ceruri ca să mai văd de îndeletnicirile zilnice iar tu… cred că şi tu eşti obosită şi prea ţi s-au albit umerii de atâta purtat Pământul în spate. Îmi amintesc uneori cum oftam şi mă certai spunându-mi că nu port vreo planetă pe umeri, sau niciuna atât de grea încât să îmi rupă sufletul. Pe atunci nu îţi spuneam, cred că nu îndrăzneam, sau nu ştiam, sufletele nu se pot rupe. Păţesc altceva, ceva ce nu ştiu încă şi ştii că întotdeauna pretind că tot ce nu ştiu nu merită ştiut. Da, cred că am rămas la fel cum mă ştiai, şi dacă ar fi să dau vreo dare de seamă, aşa cum se face într-un moment de cumpănă, sau la un final de an, cred că m-ai fi blagoslovit cu vreo calificare de regn animal, una care mă făcea mereu să rânjesc şi să râd sfidător. Dar cred că şi în privinţa aia aveai dreptate, ştiai tu ce ştiai; animale suntem toţi, de-asta ne uităm morţii sub cruci. Apropo de cruci şi de animale, mi-am făcut câteva, pe ascuns, aproape râzând. Am văzut înfăţişări umane cu carctere de ţapi; am văzut porci care se îndopau cu nestemate; am văzut greieri care se lăudau că fără munca lor asiduă întreaga lume s-ar duce de râpă. Cred, doar, că îmi este dor să mă uimesc alături de cineva de tot ce am văzut, inclusiv de mine. Deşi mai dor îmi este de ce nu am mai văzut.

          Cred că nu m-am mai văzut umblând cu paşi goi şi cu gândurile dezlânate sub cerurile colorate cu nuanţe de noapte. Mereu umblu cu o ţintă şi, de multe ori, dacă ţinta este prea plăpândă, nici nu mă obosesc să umblu. Stau, doar, aşteptându-mi paşii care să mă ducă acolo unde vreau sau unde trebuie. Iar tu, cândva, te enervai numai pentru că îmi plăcea să păşesc, nu să calc, să umblu, nu să alerg, să văd, nu să caut să văd. Uneori râd de tine, spunându-mi că dacă aş fi vrut te-aş fi putut enerva şi clipind. Aveam eu felul meu anume de a mă delimita de mine, la fel cum o fac şi acum, doar că lucrurile sunt puţin schimbate. Doar puţin, nu mult. Mi-aş fi dorit să ajung cu obrajii arşi de ger şi să îţi spun noutăţile. Că, de exemplu, aud undeva la o cârciumă zvon de petrecere şi că neapărat trebuie să mă duc acolo. Că bradul acela înalt care ţinea umbră vara este la locul lui şi răcoreşte pe oricine se aşează pe banca de sub el. Doar că banca este atât de dezinteresată de poverile pe care trebuie să le suporte încât nici nu merită amintită. Ar fi un personaj execrabil dacă aş încerca să o transpun pe undeva, un plăvan pe care nu îl mai încântă nici aerul. Apoi ţi-aş spune că, privindu-mă în oglindă, am văzut că am ochii veseli şi trăsături de bovină. Şi ţi-aş mai fi turnat câte îmi treceau prin minte, doar ca să vezi că nu m-am schimbat deloc şi să îţi treacă repede dorul de mine.

          Cu mine am învăţat să mă descurc altfel. Uneori nu mă mai iau în seamă, cred că şi din cauză că prea mă iau alţii. Dar am învăţat să mă iau peste picior. Vezi? Că tot îţi spuneam, picioarele ni se rup, nu sufletul. De metafore, de bazaconii, de autovictimizări suntem toţi gata, chiar mai gata decât beţivul pus în faţa unui pahar de băutură. Ce ţi-e şi cu noi oamenii, ăştia bolnavi să ne plângem de suferinţă. Pe unul care s-ar plânge de dureri de umeri l-aş înţelege mai bine. Dar ştii de ce, pentru că aş putea spune cine ştie ce prostie care să îl facă şi pe bietul suferind să râdă şi să îşi mai uite durerea. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta, dar ne alungăm, măcar pe moment suferinţele, râzând. Ştiu, nu ai avea răbdare să îţi explic până la capăt şi mi-ai spune că este mare păcat râsul ăsta. Şi ţi-aş aminti că greşeşti, că păcatele mele sunt altele, nu râsul. Tu nu ştii, erai departe când am spus, zâmbind strepezit, că eu nu pup icoanele de teamă să nu fac herpes. Şi singurul răspuns care mi s-a dat a fost o întrebare: „ai mai auzit tu că a făcut cineva herpes pupând icoane”? Dacă ar fi adevărat, jur că le-aş săruta lung şi apăsat, ca să mă ferească şi de herpes, şi de boală, şi de moarte. Şi aş blasfemia toată ziua, şi aş face toţi muribunzii să râdă, doar ca să mă duc să cer să mi se ierte păcatele şi pupând pe acolo tot ce îmi iese în cale, chiar şi enoriaşe, să îmi câştig nemurirea. Dar cred că şi nemurirea este un păcat, pentru că a căuta aşa ceva înseamnă să te pui mai sus de condiţia umană. Adică să te asemui unei divinităţi, aşa cum fac şi eu când mă apuc să îmi încropesc lumile. Dar vezi? Cât de mult îţi plăcea?! Şi nu te-ai gândit niciodată că păcătuiesc, tocmai pentru că privindu-mă, ascultându-mă, răbdându-mă, înţelegeai că nu mă acopăr de păcate. Ştiai că nu pot să fiu niciodată plin de virtute, dar mai ştiai că păcatului nu i se opune virtutea, ci libertatea. Libertatea aceea a gândului lăsat să zboare oricât de departe este nevoie, doar pentru a putea spune, acolo unde trebuie că lumea a rămas la fel; chiar dacă îmi place mie să spun „de ieri lumea este mai săracă în minuni”.

Stereotipie

          Posibil să ne împlinim unele visuri doar ca să le facem uitate pe altele. Le împlinim gonind prin timp, uitând lucruri pe care le credeam cândva importante, distanţându-ne de ele, gândindu-le, în unele privinţe, doar ca întâmplări prin care au trecut alţii. Deşi, acei alţii se întâmplă să fie doar o succesiune de euri înfrânte pe care le-am schimbat pentru a nu ne lăsa doborâţi. Totuşi, atunci când se întâmplă să ne oprim din goană, să aruncăm o privire oglinzii uitate stingheră într-un colţ, nu ştiu dacă este cineva care să poată spune că niciodată nu şi-a citit în ochi – chiar şi când o ascunde – înfrângerea. Şi de eroi înfrânţi, cine mai are nevoie?