Ca la ocazii

          Are rumânu‘, de ceva ani încoace, prostul obicei de a ura, când prinde ocazia, „să fii sănătos şi la pungă gros”! Bine că la pungă şi nu la paloş – îmi spun, bucuros că au trecut vremurile în care ne băteam ca chiorii cu turcii, cu tătarii, cu oricine ne prindea la cotitură. La cotitura istoriei, bineînţeles. (Nu că nu ar fi ajutat şi atunci pungile groase, poate mai mult decât orice paloş.) Dar pentru că tot s-a născut poet rumânuăsta, a găsit că e inspirat să rimeze sănătatea cu grosimea. Măcar atât! Şi apoi, dacă mai musteşte de ceva creativitate, împricinatul urător porneşte să adauge o listă întreagă, uneori de-a dreptul pantagruelică, de gânduri bune. Dacă nu poate, măcar se simte împăcat că a urat de grosime.

          În împrejurări care necesită urări, nesimţindu-mă deloc ca aparţinător clasei poeţilor mai sus invocaţi, mă trezesc în situaţia ridicolă de a-i face pe câte unii să se crucească. Nu de alta, dar de la o vreme am învăţat şi eu să urez şi de sănătate. Şi după aceea să-mi cârpesc urările cu câte altceva. Cum ar fi, de exemplu, să ai norocul ca viaţa ta să conteze. Pentru unul, pentru doi, pentru zece oameni. Pentru că degeaba ai parte de viaţă lungă în care nu ai făcut ochii cuiva să zâmbească sau să plângă. Pentru că zadarnic îţi târăşti traiul dacă nimănui nu-i pasă dacă o faci sau nu. Pentru că viaţa, indiferent cum ne este ea, trebuie să aibă un scop. Şi uneori scopul nu este să fii fericit, ci să aduci fericire. Eu asta aş ura cuiva, dacă ar fi cazul. Să aibă puterea să aducă fericire şi să trezească iubire, şi sănătatea să îl sau să o ajute să o facă pentru cât mai multă vreme. Iar celor care îşi spun că încă nu au reuşit, le mai urez puterea să nu renunţe. Abia apoi „La Mulţi Ani!-ul de rigoare.

Anunțuri

          Deşi păruse mai degrabă o şoaptă pe parcursul întregii zile, spre seară vântul porni să scrâşnească. Aşa cum o fac dinţii furioşi, cum trosnesc degetele în încleştarea pumnilor. Părea că mânia îngerilor care îşi plâng nemurirea dădea în clocot. Crengile copacilor începură să geamă, la început încetişor, apoi lovindu-se între ele vestind o Apocalipsă care nu făcea altceva decât să se lase aşteptată. Frunzele uscate, ruginite, dispăruseră în rotocoale care, dacă ar fi avut putere, s-ar fi ridicat până la cer. Dar nimic din ce este pe pământ nu se ridică până la cer, totul este o iluzie. Nici măcar sufletele. Nici frunzele, nici păsările. Nici măcar femeile când îşi scuipă din piept orgasmul. Nimic nu se ridică până la cer, nici măcar privirea. Şi în acea seară privirile erau obturate de vânt, de nori, de culoarea plumburie a furtunii care nu vestea nimic bun. Doar haos. Haos pe străzi şi haos în gândurile celor care, ca să scape – de ei sau de ai lor –, s-ar fi dorit undeva pe stradă; sau în vreo cârciumă la braţul oricărui convinv, chiar necunoscut, care i-ar fi ajutat să îşi uite păsurile. În mod ciudat, cele mai mari furtuni ne sunt apăsările, nu cele provocate de anotimpuri, şi totuşi! Oricât le apasă necazul umerii, unii se lasă ţinuţi între ziduri – între ziduri de piatră, în închisori de plumb, în pumni de fier care nu au altă menire decât să le zdrobească furtuna. Şi îşi închipuie – nebunii! – că nu copacii gem pe afară, ci sufletele pe care şi le lasă strivite doar pentru că nu au ce face cu ele, în speranţa că le vor afla vreo însemnătate.

         Se mai întrebau câte unii, privind furtunile lunii, de diferenţa dintre suflet şi spirit. Întrebări calpe, idioate de-a dreptul, făcute pentru oameni care aveau timp de pierdut în faţa unei sticle. Întrebarea care ar trebui mereu pusă este doar cea care priveşte diferenţa dintre Tu şi Tu. După o alergare de o sută de metri; după zece paşi în care îţi dai răsuflarea; după ani întregi de speranţă; după eternităţi de aşteptare. O aşteptare care ştii că nu se încheie cu ridicarea la ceruri pentru că cerurile sunt obturate de plumbul norilor, sufocate de singurătate şi de depărtare şi de goliciune. Izbucnise furtuna, ca plânsul unui copil rătăcit în propriul leagăn, dezgustat de braţele iubitoare care pentru el nu pot însemna decât viaţă. Furtuna bătea în obloanele locatarilor lumii, a celor care închiriaseră nu o cameră, doar o sumă de suflări pe care după ce le-ar fi consumat s-ar fi dus. Cine ştie unde?! Poate la dracu‘. Poate în altă parte, una pe care nu o ştiu decât morţii, o parte asupra căreia au jurat să păstrăze tăcere veşnică. Şi chiar dacă unii asimilează moartea tăcerii, greşesc. Moartea e altceva, doar mortul este tăcere. La fel cum furtunile nu sunt ceea ce par a fi. La fel cum gemetele copacilor nu înseamnă sfârşitul lumii; la fel cum picurii de ploaie de pe fereastră nu înseamnă nici dispreţ nici regret. La fel cum oamenii, chiar dacă par, nu sunt oameni. Poate suntem altceva – ceva menit să aştepte. Să îşi aştepte sfârşitul, ca pe o eliberare. Şi abia atunci, în încăpăţânarea noastră, în cruzimea noastră, ne putem desena chipul, cu degetele altora, pe ferestrele aburite de frig. Un chip sub formă de zâmbet şi de nume gata să o pornească înspre uitare.

           Pornise furtuna. Şi dădea semne că nu mai are puterea să se oprească.

Umile revoltări muzicale

          O cunoştinţă de Facebook şi de viaţă reală tangenţial m-a uimit în urmă cu ceva vreme cu un status pentru care – deşi nu obişnuiesc – mi-am făcut cruce. Anume – cităm din memorie, deci nu sunt necesare ghilimelele – apreciază mai mult oamenii care sunt sinceri pe site-ul de socializare menţionat, care nu se sfiesc să se arate cum sunt, să spună ce doresc, să facă, să dreagă. Cu alte cuvinte: femei, dacă tot e spaţiu public, arătaţi-vă chiloţii şi ţâţele (cu asta aş fi de acord); băieţi, spuneţi ce-aţi vrea să rupeţi; şi cu câţi centimetri. Recunoaşteţi că i-aţi scoate vecinei hainele şi vecinului dinţii. Bre! Dacă mai există oameni care au impresia că Facebook este făcut pentru sinceritate nu pentru (cel puţin) autopromovare în ciuda presupuşilor prieteni, oricât l-aş considera eu pe Preafericitul un bişniţar nenorocit, daţi-mi voie să îmi fac cruce. Şi să cânt, că deh! Sau nu, să cânte Alice, eu îl îngân prin intimităţile mele.

Punct (muzical) cuvintelor

          Îmi atrăgea atenţia acum ceva vreme cineva drag mie că scrisul ar trebui să facă parte din viaţă, nu viaţa din scris. Şi îmi mai spunea că ar trebui să mă concentrez pe proiectele mele mari. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Habar nu am cum a ieşit, bine sau rău, prefer să tac de fiecare dată când mă văd în oglindă. Aşa că îmi umplu tăcerile cu altele, cam cum fac şi pe aici, că prea s-au zbenguit cuvintele!

Suflul nopții (final)

          Hamel îl privi cu gura căscată cum se îndepărtează. „O fi nebun”, îşi spuse. Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre apartamentul Amandei. Se întunecase şi sub luminile artificiale umbra i se prelingea diformă pe asfalt. „De ce o iubeşti aşa de mult? De ce mai mult decât pe mine? De ce mai mult decât pe tine?” îşi auzi Hamel gândul. Îl alungă departe privind un grup de copii veseli care purtau costumaţii ciudate. Râdeau, se împingeau, ţipau, erau fericiţi. Aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii pentru totdeauna.

         Când intră în apartamentul Amandei în nări simţi miros de dovleac copt. Ea îl întâmpină bucuroasă, îl îmbrăţişă strâns şi începu să îi vorbească repede. Îi spuse că se simte bine şi că toată ziua a trebăluit prin casă pentru seara aceea. Făcuse curăţenie, pusese masa, gătise. Îl aştepta doar pe el. Îl rugă să stea pe un scaun şi ea se aşeză pe canapea în faţa lui.

            – Ce crezi, Hamel, există vrăjitori? îl întrebă zâmbind.

            Hamel se blocă şi trăgând adânc aer în piept bâigui:

            – Vrăjitori?

            Amanda râse şi veselia ei îl făcea să se bucure şi să se teamă.

          – Vreau să îţi spun ceva. Mă bucur că a trecut nemernica aia de boală, mă bucur tare mult, şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

            Hamel încercă să se eschiveze. Negăsindu-şi cuvintele, spuse că oricine ar fi făcut la fel, dar Amanda nu îl lăsă să continue.

            – Hamel, chiar dacă mi-am revenit… Ştii… Nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Nu vreau să vin acasă, să încui uşa în urma mea şi să mă trezesc că sunt singură. Îmi plăcea când vorbeam, când îţi simţeam sentimentele în grija pe care mi-ai arătat-o. Şi aş vrea…

          Gândurile lui Hamel începuseră să zboare din clipa în care îşi stăpâni senzaţia de ameţeală. O vedea pe Amanda ridicându-se, dezbrăcându-se provocatoare în faţa lui, lăsându-l să o privească întreagă. Apoi, dezbrăcându-l şi pe el, toate cuvintele s-ar fi oprit şi noaptea ar fi fost brăzdată doar de gemetele lor de plăcere.

           – Şi aş vrea să rămână aşa, Hamel. Aş vrea să rămânem la fel de apropiaţi, cei mai buni prieteni, cei mai…

           Zâmbi înainte să îşi termine fraza. Ochii ei spuneau ceea ce buzele se codeau să rostească. În sufletul lui Hamel izbucni explozia entuziasmului. Ea, Amanda, îi dădea de înţeles că are sentimente pentru el. Că nu îi va cere să se îndepărteze de ea, că vrea ca lucrurile să rămână la fel. De fapt, să se schimbe radical, în sensul în care visase el atâta vreme. O privi cu ochii măriţi în timp ce ea râdea. Râdea de expresia care se întipărise pe chipul lui. Îi ciufuli părul rar şi îşi apropie buzele de faţa lui. Hamel tremura când Amanda îl sărută pe frunte.

            – M-a vrăjit sufletul tău, Hamel, îi spuse Amanda ridicându-se.

           Parcă pornindu-i din viscere, Hamel îşi simţi trupul zguduit de un hohot de râs. Un hohot de râs inuman, venit din adâncurile celei mai adânci uri. „Şi eu?! Hamel, nu o poţi iubi pe ea mai mult decât pe mine! Este imposibil. Nu o să permit niciodată!” Tremurul trupului i se accentuă şi auzea ca prin vis vocea îngrijorată a Amandei. Îşi scutură capul să-şi alunge ameţeala.

           – Eşti bine, Hamel?!

         Hamel se ridică în picioare. O privi, vedea cum seninul ochilor Amandei se tulbură cu suflul groazei. Lumânările pe care le aprinsese pâlpâiau acoperindu-i chipul cu umbre. Hamel se privi scurt în sticla ferestrei. Ochii negri, părul des, întunecat, buzele gata să fie sărutate. Se privi lung neîndrăznind să se mai împotrivească impulsului care îl înspăimânta. O privi din nou pe Amanda, care se retrăgea speriată, incapabilă să ţipe. Ar fi vrut să îi ceară iertare. Striga în sinea lui, îşi striga iubirea şi spaima, dar nu se mai auzea pe sine. Îşi simţea doar sufletul zvârcolindu-se. Împreună cu Amanda, alături de ea, nu s-ar mai fi putut iubi aşa cum se iubea în acele momente niciodată. Iubirile nu se împart niciodată între oameni, trebuie să fie una singură. Chiar dacă ajunge să ucidă. „Iubirea ucide?” se întrebă Hamel. „Pe cine ucide?”

         Amanda se retrăsese în bucătărie şi îl privea înspăimântată. Nu mai avea puterea să îl întrebe dacă era bine. Nici măcar nu mai putea să îi spună Hamel. Nu mai era Hamel, era altcineva, altul. Un trup care aluneca îngrozitor prin umbră, îndreptându-se înspre ea. Amanda îi simţi degetele încleştându-i-se pe gât. Nici atunci nu ţipă, doar făcea eforturi disperate să respire. Simţi senzaţia de leşin când o voce, una necunoscută, îi şopti în ureche:

            – Nu te poate iubi, el mă iubeşte doar pe mine, pe Hamel!

        Lama cuţitului cu care tăiase dovleacul copt luci în faţa ochilor Amandei. Pentru o clipă se bucură că strânsoarea degetelor slăbise, permiţându-i să respire. Imediat, însă, simţi sărutul morţii. Rece, sub forma unei lame de cuţit. Umed, sub forma sângelui care îi păta hainele şi se împrăştia pe gresia tăcută a bucătăriei. Se întrebă doar dacă sufletul îi iese ca o răsuflare, pe nas, pe gură sau prin tăietura de la gât. Ochii începură să îi sticlească, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi în neant.

        Hamel privi stupefiat cuţitul pe care îl ţinea în mână şi cadavrul de pe podea. O forţă nevăzută părea că îl atrage în adâncurile unui întuneric care îl strivea. Mai auzea doar întrebarea Amandei – ești bine, Hamel?! – şi un zgomot ritmic care creştea în intensitate în acelaşi timp cu durerea pe care o simţea cuprinzându-i gleznele. Din fundătura în care era, putea auzi zvonul străzii. Maşini şi oameni, copii râzând. Râsete normale de copii, nu altceva. Nu hohote piţigăiate sau înspăimântătoare. Îşi privi gleznele. Erau cuprinse de cărămizi. Încercă să privească cerul, să se roage. Deasupra văzu doar o firmă învechită, scrisă cu litere strâmbe: „Anticariat”. Recunoscu strada lăturalnică pe care se afla. Şi hohotul de râs pe care îl eliberă convulsiv. Recunoscu totul, zidul care îl cuprindea tot mai mult, tot mai sus, până la genunchi, până la coapse, până la brâu, până la piept. Recunoştea durerea, recunoştea spaima. Îşi simţea lacrimile curgând ca şuvoaie de sânge. Sângele Amandei. Recunoştea greşeala. Şi noaptea. Şi suflul ei. Recunoştea glasul care striga în el. „Iubeşte-mă doar pe mine, Hamel, pe tine, următorul anticar!”

Suflul nopții (V)

          Pe zi ce trecea Hamel ajungea să se iubească. Să se iubească din ce în ce mai mult. Începuse să petreacă mai mult timp în faţa oglinzii, studiindu-se. Îşi studia trăsăturile, trupul slab, studia posturi. Se hotărî să facă sport pentru a se întrema, pentru a-şi creşte ascendentul asupra Amandei cu ajutorul unui trup care să o atragă. Unul pe care să îi facă plăcere să-l privească şi pe care să îl dorească. Privea în fiecare zi cartea de magie pe care i-o dăduse bătrânul anticar şi îşi promitea că în următoarea seară va încerca să arunce vraja de iubire asupra Amandei. Dar era ceva ce îl împiedica să o facă, ceva ce îl reţinea. Dacă ea l-ar fi iubit, l-ar fi vrut mai aproape de ea, pentru mai multă vreme. Şi timpul lui pentru el s-ar fi diminuat până când ar fi dispărut în totalitate. „Şi eu?! Eu când voi mai avea timp de mine?!” Se întreba mereu acelaşi lucru, omiţând că lucrurile pe care le făcea şi le motiva, în mod conştient, prin dorinţa de a-i câştiga iubirea. „Ia mai dă-o dracului!” îi urlă într-o seară o voce care nu i se păru a fi a lui. Se opri din gânduri şi încercă să înţeleagă. Se privi în oglindă şi i se păru că buzele i se strâng a ură. „O slugăreşti de atâta vreme şi dacă încerci să pui mâna pe ea, ea te respinge. Dacă îi săruţi obrazul şi încerci să i te apropii de buze, ea se fereşte! Nenorocita! Ticăloasa!”

           Nu era vocea lui. Nu erau gândurile lui. Erau ale altcuiva. Ochii îi căpătaseră o expresie dură, metalică, aproape de ură. „Pentru ce să o iubeşti mai mult decât pe tine? Tu eşti tu, eşti al tău, ea… Ea cine ştie a câtora a mai fost şi tocmai pe tine, cel mai bun lucru din viaţa ei, te refuză. Astăzi să nu mergi la ea! Să o laşi să vadă cum este fără tine! Să înţeleagă ce pierde. Şi tu, ca un prost, te laşi umilit. Da, te laşi umilit de pretenţiile ei – fă ceai, adu-mi o carte, fă-mi cumpărăturile, spală vasele, pleacă, sunt obosită! Câtă ticăloşie!” Hamel simţi o mânie pe care nu o mai cunoscuse vreodată. Îi venea să înjure, să blesteme, să spargă totul în jurul său. Căzuse pradă în ghearele unei femei care se folosea de el şi care, cu prima ocazie, i-ar întoarce spatele. După ce îşi calmă bătăile puternice ale inimii, continuând să se privească în oglindă, Hamel derulă firul evenimentelor care îl apropiaseră de Amanda. Îşi aminti bucuria de a putea fi alături de ea, plăcerea pe care o simţea de când îşi petreceau serile împreună. Râsetele. Poveştile. Amintirile. Sentimentele. Nu se putea considera un prost, făcea totul doar din iubire. Din iubirea pe care o simţea pentru ea de când o văzuse. Iubirea care crescuse cu fiecare clipă în care îi cunoştea mai bine sufletul. Amanda merita de o mie de ori mai multă iubire decât îi oferise el în clipele de rătăcire în mânia aceea teribilă. Accesul de furie se repetă după două zile. Când trecu, înțelese că îşi cerea să se iubească mai mult pe el decât pe Amanda. Era ca şi cum în el se cuibărise o a doua persoană, una care căuta să îi impună ce să facă şi cum să simtă. Chiar i se părea că noul Hamel caută să îl convingă pe vechiul Hamel că iubirea pentru Amanda este o crimă dacă prin ea ştirbeşte mainfestarea iubirii de sine. Şi, mai mult, Hamel începu să simtă gelozie. Gelozie pe Amanda pentru că îl face să îşi împartă iubirea între ea şi propria persoană. „Poate ar fi mai bine să renunţi la ea, să o excluzi din viaţa ta”, îşi spunea în gând Hamel. Dar imediat pe chip i se întipărea teroarea, numai gândul la o viaţă fără Amanda îl înspăimânta mai mult decât moartea în cele mai cumplite chinuri. Într-o noapte se trezi să bea apă. Îşi văzu faţa în oglindă, în obscuritate, şi i se păru că nu era a lui. Obrajii nu îi mai erau supţi, părul din cap nu mai era rar, dimpotrivă, bucle dese, întunecate, îi încadrau chipul. Ochii îi erau mari, de un negru înfiorător şi atrăgător deopotrivă. Sprâncenele parcă îi erau desenate, erau perfecte, la fel şi nasul. Buzele pline de voluptate păreau că nu au altă menire decât să fie sărutate. Aprinse lumina tremurând şi se revăzu pe el. Vechiul el, Hamel cel care nu ar fi putut niciodată să atragă decât priviri dispreţuitoare din partea femeilor. Dar când se aşeză în pat, să adoarmă la loc, gândul cu care se lupta cu toate forţele reveni: „Cum să o iubeşti pe Amanda mai mult decât te iubeşti pe tine?! Dacă nu te opreşti, Amanda va trebui să dispară! Pe mine să mă iubeşti, pe tine, pe Hamel! Nu pe ea! Nu mai vreau să împarţi iubirea asta între noi, între tine şi ea. Vreau să mă iubeşti doar pe mine, să te iubeşti doar pe tine. Numai pe Hamel!”

            – Şi chiar dacă ai alunga-o, chiar dacă aş alunga-o, o voi iubi mai mult decât iubesc orice altceva! strigă Hamel într-o noapte propriului chip din oglindă.

            Adormi tremurând, ca şi cum războiul din interiorul său pornise şi nu mai era chip să se oprească în niciun fel.

            În ultima zi a lunii octombrie Amanda îl sună pe Hamel când era încă la serviciu. Îi spuse veselă că se simte bine, că pneumonia a trecut şi că îl aşteaptă să sărbătorească. Îl rugă să cumpere câteva lucruri necesare bucuriei, apoi închise telefonul. Hamel fu cuprins de o veselie fără margini. Amanda era în sfârşit bine. În următoarele zile urma să se întoarcă la muncă şi totul ar fi reintrat în normal. Ar fi avut-o în faţa ochilor pentru întreaga zi, i-ar fi privit zâmbetul şi ar fi purtat conversaţii scurte întrerupte de sunetul telefoanelor. Entuziasmul i se stinse rapid: “Şi serile?!” Îi era clar că Amanda, după ce ar fi condus-o până în faţa blocului, urma să urce singură, să închidă uşa în urma ei şi să îl lase în stradă. Ca pe un câine abandonat. Ca pe un obiect folosit de care nu mai avea nevoie. Nu ar mai fi putut să o sărute pe frunte văzând-o aşezată în pat. Nu ar mai fi putut să o ţină de mână, să îi răsfire părul sau să îi mângâie fruntea. Cariera lui de asistent medical se încheia aici. Aici, în clipa în care Amanda îl anunţa cu bucurie că vremea în care avea nevoie de el se încheiase. Iar el o iubea. O iubea nebuneşte şi şi-ar fi dorit ca apropierea dintre ei să nu se mai sfârşească niciodată. „Se bucură! se  auzi gândind. Ţi-am zis că nu merită iubirea, că greşeşti iubind-o mai mult decât pe mine. Pe mine Hamel, Hamel!” Îşi scutură capul ca să alunge gândul: „Du-te dracului, Hamel, Amanda e bine. Asta contează.” Îşi simţi trupul străbătut de un urlet sălbatic şi privi speriat în jur, neştiind dacă urlase de-adevăratelea sau doar îşi închipuise. Văzând că nu îl lua nimeni în seamă se linişti.

          Plecă de la birou, făcu toate cumpărăturile pe care le ceruse Amanda, apoi se gândi să îi ofere un cadou de însănătoşire. Încă o poveste de dragoste. Un gând tainic îl imboldea să meargă din nou în anticariatul din care cumpărase cărţile. Acum avea ocazia perfectă. Se minună când, intrând pe strada lăturalnică pe care se aştepta să îl găsească, nu află decât o fundătură. Ziduri, nimic mai mult. Niciun intrând, nicio uşă care să permită accesul în vreo încăpere, cu atât mai puţin un anticariat. Întrebă dezorientat câţiva trecători, formându-şi convingerea că nu aceea era strada pe care o căuta. Încercă pentru ultima oară, cu un bărbat de vreo şaizeci de ani pe care îl zări ieşind din clădirea de peste drum.

            – Dar anticariatul acela nu mai există de mult! Proprietarul a cerut să fie zidit acum mulţi ani, eram copil!