Sărbătoristice

          Îmi spunea cineva, nu de mult, nu mai devreme de astă vară, adică, pe când ne întindeam ca şerpii la soare: „tu pari să fii Îngerul Negru al literaturii române”. „De ce, bre (zic rânjind larg), pare că o sufoc?!Retorică întrebare, pentru că deşi nu mi-am declarat iubirea pentru literatura română, iubirea pentru literatură de calitate am evidenţiat-o cu fiecare ocazie. La fel cum mi-am arătat mereu iubirea pentru Iubire. Că deh, numai naivii au nevoie de un 14 februarie ca să îşi sărbătorească sentimentul, cu ciocolată, prăjituri, budinci, şampanii, băi înspumate, duşuri fierbinţi (nu, nu mă refer la temperatura apei) şi câte alte cele. Cred că dacă aş fi prea bătrân m-aş declara obosit, dacă aş fi prea tânăr, entuziasmat. Aşa cum sunt eu, în schimb, un soi de om al extremelor, mă declar perplex. Pentru că, văzând atâţia oameni prinşi în acest Triunghi al Morţii (14 februarie, 1 şi 8 martie) mi se face dor de un triunghi al bikinilor… pardon! al Bermudelor, în care toate necurăţeniile să dispară sau să se spele. Nu de alta, dar deşi ne declarăm iubire, uităm de ea ca să ne-o amintim de două trei ori pe an. Şampania!

Copilării

          A fost o vreme când singurul lucru pe care mi-l doream cu putere era să fiu scriitor. Treceam prea alene pe lângâ toate celelalte, pe lângâ oameni, pe lângă locuri, chiar pe lângă anotimpuri, încât m-am speriat. După ce mi-a mai trecut spaima am decis că neapărat trebuie să redevin om. De roboţi e plină lumea şi, dacă trecând prin şcoli m-am obişnuit cu ceva, m-am obişnuit să fiu lăsat înafara turmei. Irelevant că mă autoexcludeam eu sau că eram exclus de alţii. De fapt, până şi la pedepse eram exclus, de câte ori făceam vreo nefăcută nu se mai ostenea nimeni să mă pedepsească. Cred că de-asta m-am şi cuminţit la un moment dat, doar pentru a reveni în forţă câţiva ani mai târziu – bineînţeles, se schimbaseră natura tâmpeniilor şi posibilităţile altora de a mă pedepsi. Şi, cred că, tocmai pentru că în dese rânduri ar trebui să ne temem de dorinţele noastre (pentru că într-o zi nu le mai putem percepe altfel decât ca pedeapsă), am început să scriu.

          Problema era că în mintea mea oarecum necoaptă, mă vedeam scriind două cărţi, poate trei, fiind apoi gata să îmi dau obştescul sfârşit doar pentru a nu lăsa bătrâneţea să îmi îmbrăţişeze pasional trupul. Plus că mai era motivaţia cealaltă, a săruturilor depuse de femei pe placa mea funerară, rece, pe care ar fi trebuit să fie scris: „Şi-a păcălit moartea”. Aşa facem noi oamenii, avem impresia că păcălim Doamna cu coasă făcând copii. Indiferent că sunt copii mergători sau foşnitori. În definitiv, ambele categorii vorbesc, ceea ce poate fi destul pentru un părinte. Mi-am spus şi asta pentru că nu demult vorbeam cu cineva despre cum am aflat că se fac copiii. Dacă aş fi fost naiv aş fi zis: „cu iubire”. “Mai degrabă cu evadări până la nori”, m-a contrazis o parte din mine.

De duminică (obiceiuri proaste)

          Urla cineva în Piaţă (nu la proteste) Dumnezeu a murit!” Şi mai şuşoteau unii, pe la colţuri, că literatura care atinge puterea divinităţii e perimată. Acultându-i pe toţi mă întrebam de ce aş mai urî duminicile. Tocmai pentru că acele zile sunt raportate fie la divinitate, fie la iubire. Duminica ar trebui să existe numai pentru credincioşi şi pentru îndrăgostiţi. Şi ar mai fi ceva, în iubire bărbatul nu se raportează decât la Necuprinsul Cerului şi la Femeie. În rest… duminică suportabilă!

 

Marotă, cum s-ar zice

          De la o vreme încep să simt că mă lasă memoria. Mă trezesc spunându-i cuiva: „Am vrut să îţi spun ceva, dar am uitat”. Mai grav este, însă, că uit să tai de prin carnete, de pe coli, chiar de prin minte, dictonul care mă face să vreau să renunţ la el de câte ori îl aplic: „Ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Mă mai reped la oglindă – este singurul al doilea eu cu care accept să discut problema asta – şi privindu-mă, îmi spun: „Mai trebuie să creştem guşa, că de căpuşă nici nu poate fi vorba”. Mă încrunt ameninţător – şi atunci îi înţeleg pe cei care când întreb „ce am zis?!”, îmi răspund scrâşnind: Adevărul”.

Obsesiv

          Îmi mai spunea cineva, în faţa unui pahar (gol sau plin), că deşi nu mi-aş repeta mereu cuvintele îmi îndrept gândurile spre idei care se repetă. Am râs – ce să fac mai mult?! Fiecare om, dincolo de universul său, are obsesiile sale. Şi oricum aş fi în momentele mele de graţie, cred că mereu îmi sunt legate gândurile de aşteptare. Aşa cum mi-am spus de nu ştiu cât timp – am învăţat să trăiesc nu de pe o zi pe alta, mai degrabă dintr-o aşteptare în alta. Mă bucur când mi se termină o aşteptare, mă întristez când începe alta. Dar, în mod cumplit, dacă toţi ne aşteptăm moartea… De ce, totuşi, să fim pesimişti în zi de veselie?! Aşteptări mari, aşteptare încheiată! Şi weekend!

..

          Pentru că o vreme mă părăsiseră ideile multiple m-am trezit spunându-mi: „să vezi că aici se termină. Aici se termină totul”. Până şi cuvintele de pe degete mi se părea că se scurg pe hârtie ca ultimele suflări din pieptul unui om. Înspăimântat, mânat de doza necesară de narcisism, m-am repezit la oglindă să văd dacă îmi dau sufletul. Până să ajung acolo, între apele ei, au început să se învârtă spaimele: „ne naştem din nimic şi devenim nimic”. Mai târziu, privindu-mă şi lăsându-mi spaimele să îşi facă mendrele, m-am contrazis: „Pot să spun despre mine multe rele, dar nu m-aş autocaracteriza ca fiind un vierme. Nu am ros niciun sicriu până acum”. M-am mai gândit, fulgerător, inconştient, la filosoful acela care afirma că doar din orgoliu crede în Dumnezeu. Din orgoliul care îi cerea să creadă că are în el o scânteie de divinitate, nu un sâmbure de primată. Şi chiar înainte să mi se stingă luminile, aproape gata să îmi înfrunt singur Haosul, l-am contrazis gândindu-mă la ce m-au lăsat ochii să văd uneori. „Dacă venim din nimic, devenim nimic. Dar uneori, chiar dacă am veni din nimic, devenim maimuţe”. Aşa, ca un apeiron care dă naştere contradicţiilor.

Răspuns naiv

Când mă întreabă câte unul, curios,
Ce-mi place mie cel mai mult pe lume
Spun că, deşi nu-s evlavios,
Iubesc să simt pe buze-al tău prenume.

Când mă întreabă lumea ce visez
În nopţi în care somnul mă răpune
Răspund că în delir îmbrăţişez
Tot trupul tău sclipind a goliciune.

Dacă mă-ntreabă careva de munţi şi văi
Răspund ca şi lovit de amnezie
Că ştiu doar coapsele şi sânii tăi –
Versuri strânse-n întrupată poezie.

Mă râde lumea, cu degetul m-arată
Ca pe un clovn de circ, ca pe-un smintit,
Ca pe o aripă desperecheată,
Ca pe un sfânt buimac de neclintit

Dar când mă-ntreabă vreunul mai voios
De ce-s născut, de ce exist, ce îmi doresc,
Gândindu-mă la tine îţi şoptesc duios:
„Să fiu al tău întreg, să te iubesc”.