Teroarea eoliană

          În prima zi a Noului An, pe toate meleagurile, 2020 (i se poate spune cu răutate și douăzeci-douăzeci), a fost întâmpinat cu bucurie, cu chiote, cu șampanie și focuri de artificii. Cam cu aceeași stare de spirit cu care a fost sărbătorit de troieni celebrul cal de lemn lăsat în urmă de armata aheilor. În ambele cazuri, însă, sărbătoririle s-au încheiat cu urmări tragice – una cu o cetate ștearsă de pe fața pământului, iar cealaltă, cea modernă, căpătând dimensiunile unui carusel care, învârtindu-se cât se poate de repede, își lasă îndrăzneții amatori de senzații tari hotărâți să-l încerce nu numai fără echilibru ci, în anumite privințe, și fără rațiune.

          Într-o epocă în care majoritatea femeilor ajung să se înfometeze doar pentru a pierde câteva kilograme, succesul la public al personajelor feminine din picturile lui Rubens ar părea mai degrabă un vis demn de batjocură. Sau, mult mai degrabă, ar atrage oprobriul societății, picturile aflându-se în pericolul de-a fi considerate deranjante și de-a dreptul agresive pentru un ochi obișnuit cu estetica trupului feminin devenită etalon în zilele noastre. Norocul lui Rubens este că oamenii raționali înțeleg nu numai noțiunea de subiectivitate căreia îi este supusă arta, ci și faptul că aceasta e influențată de vremurile cărora le aparține, de moda acestora, de componentele sociale, de istorie și nu numai. Vorbim, însă, numai de oamenii raționali. Alții, ceilalți, sub impulsul anumitor evenimente, cu siguranță fără să gândească prea mult, ca formă de solidaritate față de o cauză sau o persoană, se pot întoarce împotriva unor opere de artă, ștergându-i cu o mișcare de condei pe mai sus numitul Rubens, de exemplu, sau, că tot devine deja o modă, pe Margaret Mitchell. Eliminarea filmului “Pe aripile vântului” din grila de programe a HBO MAX (ecranizarea având la bază romanul cu același nume al scriitoarei americane Margaret Munnerlyn Mitchell, bun mai degrabă pentru domnișoare de pension decât periculos pentru valorile societății actuale) și ulterior retras de la difuzare în cinematografe de pe teritoriul Franței, pare mai degrabă o reacție mai demnă de personajele unor desene animate decât aceea a unor oameni responsabili – ținând cont că motivarea HBO a constat în faptul că difuzarea unui material care portretizează sclavia este un gest “iresponsabil”. Care este iresponsabilitatea mai mare, atacul la o operă de artă sau promovarea acesteia, ne vom lămuri, probabil, în cel mai scurt timp, întrucât vorbim, totuși, de o carte distinsă, printre altele, cu Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în anul 1937. Însă, pe fondul atât de des invocatei corectitudini politice, demersul actual pus în discuție ar trebui să atragă după sine și altele, în aceeași direcție. În contextul în care din pricina pandemiei de coronavirus, spațiul virtual s-a umplut de influenceri, de liber cugetători, de apărători ai drepturilor civile care nu au habar de mecanisme juridice, și chiar de denunțători ai conspirațiilor mondiale (pe baza, bineînțeles, informațiilor puse cap la cap din fața televizorului), nu ar fi de mirare răspândirea unui val de ură și împotriva altor scriitori și a unora dintre titlurile lor. Ținând cont de lehamitea cu care deja este predat Eminescu de profesori în școlile românești, preferându-se a fi înlocuit cu fragmente din Harry Potter, nu excludem inițierea unei petiții pentru eliminarea din lista lecturilor copilăriei, de exemplu, a volumului lui Jules Verne, Căpitan la cincisprezece ani. Întrucât responsabilii apărători ai dreptății cunosc că în baza Codului Muncii persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de șaisprezece ani, precum și faptul că pentru încadrarea în locuri de muncă periculoase vârsta necesară este aceea a majoratului. Or, în acest caz, pe firul raționamentului unui împătimit luptător pe platformele de socializare pentru o lume mai bună, în cazul personajului lui Jules Verne fie nu ar fi respectate drepturile copilului, fie ne-am afla în fața unui caz de nepotism, obligatoriu demn de deferit nu numai justiției ci și furiei opiniei publice.

           Fără urmă de îndoială, indiferent de rasă, viața umană este importantă. Însă nici moartea lui Paul Goma, nici cea a lui Luis Sepulveda, ambii răpuși de coronavirus, nu au generat mișcări de amploare. A fost nevoie de cea a unui infractor surprins încercând să comită o infracțiune, ca să se concluzioneze că lumea nu este un loc cu adevărat ideal. Dar nici nu are nevoie de mai mulți criminali, indiferent că aceștia încearcă să utilizeze bancnote false sau că atentează la drepturile artei. Într-un fel sau altul, numele de Floyd va fi mereu actual; nu George, Pink Floyd. Și cumva aplicabil umanității: Comfortably numb.

(Articol rătăcit în hățișurile cenzurii revistei Luceafărul de dimineață)

Apocaliptic

          Apoliptic vorbind, pentru că prostia este mare și până și mayașii ar trebui să-și ceară scuze în fața fanilor lui Dumnezeu pentru sfârșitul lumii prost prevestit, suntem pe marginea prăpastiei. Isteria covidului, devenită între timp subiect de glumă și de bârfă, a aprins până și cele mai sterpe imaginații. Conspiraționiștii își freacă palmele, sărmanii cu duhul îndeamnă la revoluție pentru că le sunt încălcate drepturile de a pierde vremea înafara propriilor ziduri (să fim înțeleși, nu ziduri ale minții, alea rămân) și visătorii, normal, visează la vremuri mai bune. Unii visători devin futuriști (deh!), alții nostalgici – primii speră să se mai deschidă vreodată cârciumile, ceilalți susțin că ar da timpul înapoi până în clipa în care s-ar regăsi pe ei înșiși împliniți, fericiți, plini de puterea pe care o inspiră visarea. Problema cu oamenii e simplă. Mulți sunt naivi, mulți sunt proști. Problema cu visătorii e și mai simplă: ei nu vor fi fericiți niciodată, pentru că orice visător care se respectă, în clipa în care își împlinește un vis (sau abandonează unul), își caută altul. Dar cum sunt și ei tot oameni, nu pot da nicidecum timpul înapoi și sunt siliți să meargă până în pânzele albe agățându-se de anumite mecanisme care le dirijează nu numai comportamentul ci și gândirea. Marea problemă va fi cu concursurile de miss – care, probabil, din pricina sau datorită distanțării sociale nu se vor mai ține o vreme. Ca atare, nicio țâțoasă, mai mult sau mai puțin brunetă, nu va mai putea declara că visul ei este pacea mondială. Și nici nu este nevoie, pentru că omenirea a cam depășit momentele în care să mai vrea pace. Mai degrabă, în ultima vreme celebrele preșuri din fața ușii inscripționate, plastic, “Welcome” ar fi trebuit schimbate cu altele: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrante”. Că vom ieși din case, pun pariu. Că ne vom elibera, pun pariu că nu se va întâmpla. Și în goana după slujbe, poate (prea) multe făcute de popi, omul va uita că lumina nu apare pentru că Pământul se învârte în jurul soarelui, ci pentru că sufletele noastre permiteau, cândva, acest lucru. Beznă totală? Sper că nu.

 

 

 

 

 

 

 

 

„Dragă jurnalule” (stereotipie)

          Dragă jurnalule – așa ar începe toți nenorociții pe care un amărât de psiholog ascuns între hârțoage cărora nu le dă de cap în umbrele unui cabinet ronțăit de igrasie îi obligă să noteze într-un carnețel ceea ce simt. La asta s-ar rezuma tot – “dragă jurnalule”. În rest, suferințele, frustrările, visele și dorințele nu ar mai conta deloc. Suntem prea oameni ca să ne mai pese și, treptat, orice am scrie după acest “dragă” riscă să capete – în imaginația imbecililor – inclusiv statutul de operă literară. Orice ne-ar spune binevoitorii, prietenii închipuiți, iubirile mincinoase și alte asemenea furturi de suflet, oamenii nu sunt făcuți să se vindece. Nici de prostie, nici de falsitate, nici de traume. Mai ales de traume, deși nu aș putea spune că falsitatea e mai vindecabilă. Nici ticăloșia. Deci, dragă jurnalule, cum ar scrie unii în speranța că ar putea deveni, dacă nu ceea ce au fost, măcar alții, mai liniștiți, îndrăznesc să recunosc că aș fi primul care ți-ar da foc sau te-ar bate în cuie și te-ar smulge de pe ele foaie cu foaie ca pe un timp pierdut zi de zi, în speranța că orice fel de rană provocată de simpla existență s-ar vindeca. În realitate, oamenii nu sunt născuți să se vindece. Mai degrabă, apar tocmai pentru a dovedi că dincolo de faptul că viața este un miracol, tot ea ne face să ne dorim moartea. Și că, într-un final, nu suntem niciodată ceea ce ne dorim să fim, mai degrabă o sumă de stereotipii de care ne agățăm. Și că nu devenim niciodată ceea ce vrem să devenim ci orice se nimerește – nebuni, șocați, speriați, dezamăgiți, suferinzi. Doar tu, “dragă jurnalule”, ai putea rămâne același dacă nu ți s-ar rupe filele. Pentru că, dacă ai rămâne intact, oricine ar putea da timpul înapoi știind, de exemplu, aflând cu precizie, că exact acum opt ani îi era suficient un zâmbet. Acela care încălzea totul, îngăduitor, vesel, plin de iubire și de bucurie. Dacă oamenii ar avea memorie bună nu s-ar uita pe ei. Și, probabil, și-ar aminti și ce au trăit înainte să se vândă pentru cine știe ce minciună. Poate atunci, dincolo de alte derapaje pe care să le considere înaintare în timp, ei înșiși ar rămâne doar stereotipii. Pentru că și-ar prețui fericirea, chiar dacă este una pierdută.

.

          Și cred cu tărie că atunci când te îndrăgostești și nu vezi rostul trebuie să pleci. Chiar dacă gândul nu îți dă pace. “Ce ar fi putut să fie”? Nimicul nu contează cum poate fi atins. Important este să-și facă treaba. Să împingă oamenii pe drumul lor. Al unora, poate plin de oameni. Al altora, plin de cuvinte. Și la hotărârea că vieții nu i se pot trage concluzii. Nici măcar învățăminte. Oricât se cred boii nemuritori, se înșeală. Oricât se crede cineva de neînlocuit, se înșeală. Dar sentimentul poate rămâne mereu același.

Femei

          Îmi place mereu să invoc un citat care se pare că i-ar aparține lui Hugo. Întrebat ce s-ar face bărbații fără femei, cică ar fi răspuns: “ar fi mai fericiți. Și apoi din ce în ce mai puțini”. De analize pe text nu este nevoie deloc. În definitiv, nu are rost să faci o asemenea analiză decât dacă vrei să-l susții. Numai că postulatele nu mai au nevoie de nicio demonstrație. Rămân valabile prin ele însele. Ce nu aș susține cu fermitate, însă, este această calitate atribuită cu un mic sâmbure de misoginie femeilor – acela de necestitate de prăsilă. Nu i-am înțeles, și ca atare nu i-am susținut niciodată, nici pe cei care renunță să mai laude altă realizare a lor decât copilul. De parcă să te fuți – iertată fie-mi expresia – este ceva cu care merită să te lauzi și la zece ani după ce s-a întâmplat. În definitiv toți o facem – nu mă refer la laudă – de mai multe ori sau de mai puține, în funcție de anumite conjuncturi și factori care, la un moment dat, pot fi decisivi. În momentul în care ajungi să te lauzi cu ceva care este la îndemâna oricui – pentru că, să fim serioși, și dacă tragi ceva mai serios la măsea într-o cârciumă, oricât de ciufulit ai fi, tot se găsește o disperată care să te rezolve – mi se pare mai degrabă ceva, dacă nu demn de domeniul patologicului, cu siguranță demn de milă. Și dincolo de avertismentul scriitorului francez, mai înspăimântătoare mi se pare mândria de a adăuga încă o oaie turmei, încă un element unei mulțimi care contează mai puțin decât mulțimea vidă, încă o viață lipsită de însemnătate într-un tumult în care domină exact lipsa de respect pentru viață. Nu mă afiliez niciodată acelei scuze hilare, cum că ar fi o cruzime să aduci pe lume un copil, o ființă nevinovată care să fie făcută harcea-parcea în malaxorul vieții. La fel cum nu mă alătur nici celor care se lamentează spunând că nu și-au cerut viața, că o urăsc, că sunt sătui de ea. Prefer să nu le răspund, sau dacă le răspund, prefer să le spun că frumusețea vieții șade în cărți, în cârciumi și în femei. Nu neapărat în ordinea asta, este o înșiruire strict aleatorie.

          Despre cărți, îmi spun de multe ori, nici nu are rost să se discute. Mai degrabă trebuie simțite. Și scrise. Despre cârciumi, nici atât. Orice bodegă este bună atâta vreme cât are destul material cu care să te hidratezi și o coapsă de femeie la care să te holbezi. Așa mă gândesc, mereu femeile merită toată atenția. Chiar și atunci când își uită importanța în materie de prăsilă (așa cum spunea Hugo, nu eu) și ajung să se creadă zeițe. În fața unui pahar, discutam cu cineva o problemă de principiu: sunt femeile zeițe, sau bărbatul le ridică la acest rang? Cred că sâmburele de divinitate pe care îl revendicăm ca strălucind în ființa umană este, într-adevăr, în femei, o reminiscență din ADN-ul zeițelor. Bărbații, dacă tot trebuie să ne întoarcem în mitologie, sunt mai degrabă porci; se poate dovedi oricând dacă cineva se obosește să cerceteze mai cu atenție Odiseea. Dar dincolo de verdictul aruncat în silă de zeițe, rămâne foamea lor, mândria aceea legată de statutul de ființă supranaturală de care nu se satură. Îmi amintesc că acum ceva vreme cineva îmi atrăgea atenția că bărbații trebuie să graviteze în jurul femeilor. Și eu rânjeam mereu, puțin disprețuitor, admițând că, într-adevăr, bărbații, nu bărbatul. Unele femei sunt flămânde de apreciere. Unii bărbați sunt flămânzi de liniște. Și gravitarea nu e niciodată liniște, este mereu un joc în urma căruia pot curge cel puțin lacrimi, dacă nu sânge. Răspundeam mereu, arătându-mă stupefiat, “de ce ai gravita în jurul unei femei, când balta este plină de pește?” Iubirea o învățasem cu mult prea multă vreme în urmă și, fără să o uit pe ea – niciodată pe ea –, îi uitasem lecțiile.

       Cred că niciodată nu mi-a păsat de femei, îmi mai spuneam într-o noapte lâncezind sub un felinar care străpungea întunericul cu câteva raze de incandescență artificială (cam așa cum este îndrăgostirea pornită din nimic și încheiată în nimic), mi-a păsat de o singură femeie. Chiar dacă nu am reușit să o arăt mereu. Poate niciodată. Dar mi-a păsat. Și încă atât de mult încât mi-am promis că nu o voi reduce niciodată la stadiul de element de turmă. Așa mi-am spus, că pentru femeia de care mi-a păsat am încercat să devin mai bun. Dar niciodată un satelit. Pentru că în clipa în care începi să te învârți în neantul pe care îl crează spaima de a pierde pe cineva, închei prin a te pierde pe tine. Prin a te pierde pe tine de tine. Oamenilor nu trebuie să le arăți că îți pasă de ei îngenunchind în fața lor și făcând temenele. Ci altfel. Așa cum, ajunsesem să îmi spun cândva, femeilor nu le va fi suficient niciodată. Pentru că, la rândul lor, știu că este mai ușor să treci pragul unei cârciumi decât să te lupți pentru ceva la care ții. Cu atât mai mult cu cât, de-a dreptul hilar, femeile sunt singurele ființe din univers capabile să modeleze bărbatul după voința lor doar ca apoi să se plângă: “nu mai ești cel pe care l-am cunoscut”.

          Personajul pe care am început să-l creionez de ceva vreme (și de care ajung să mă îndrăgosetesc și eu) ar fi mai violent. Mai dur în limbaj. Deja mi-l închipui spunând: “femeilor le este caracteristică proasta concepție că dacă își arată țâțele unui bărbat, respectivul dă ochii pe spate și cade în brațele iubirii mai rapid ca o virgină în leșin când vede balaurul”. Dacă l-aș avea lângă mine în carne și oase, aș râde și l-aș îmbrățișa. Și aș fi mândru de el. Ca oricare altul care este mândru de rezultatul actului sexual pe care l-a avut cu cine știe câtă vreme în urmă. Ca un părinte bun ce aș vrea să-i fiu l-aș admonesta, însă, spunându-i că mai mult respect față de femei nu ar strica deloc. Și atunci când m-ar privi puțin uimit, neînțelegând de ce nu-i aprob atitudinea, i-aș spune că oricând pot să i-o împărtășesc, dar nu mereu și exprimările. “Mai plastic?” l-aș întreba privindu-l, zâmbindu-i aproape vulgar. “Femeia este specială. Este o poartă între lumea noastră, reală, și cea a fanteziei. Femeia te poate înflăcăra, te poate înnebuni, îți poate controla gândurile, mintea, acțiunile. Te va face să te simți ca un zeu, alături de ea. Și asta o face demnă de sacrificii și de atenție. Dar amintește-ți mereu, chiar și când ți se așează în față cu coapsele desfăcute, că ești omul care intră de bună voie în Infern”.

Trenuri și altele

                “Sunt trenuri pe care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci”, îmi spunea nu de mult cineva. Singurul gând care m-a fulgerat a fost “eu mai mereu am stat aproape de gară”. Bine, în Cymeria noastră e greu să nu stai aproape de gară, poate doar dacă stai pe sate. Se aude șuierul trenului până în centrul orașului unde zici că îți bei tihnit, ca fițosu’, cafeaua. Noroc cu Bucureștiul. Acolo am stat mai departe de gară. De gară, nu de trenuri. Că, așa cum îmi spunea cineva nu de mult, trenuri pot să apară și acolo unde nu sunt gări. Și e adevărat, am ratat multe trenuri, și nu m-am urcat în altele dar, în mod ciudat, am ajuns să mă simt ca și cum trenul pe care nici nu l-am ratat și în care nici nu m-am urcat, m-a adus aici. Aici unde sunt ca persoană. Omul care își permite să îi zâmbească sfidător lui Paler spunându-i “bă, tu ți-ai dus viața pe un peron, basca mea!”

                Dar interlocutorul meu părea să aibă dreptate, într-un fel. Sunt trenuri pe  care le pierzi și trenuri în care alegi să nu te urci. Cu un efort de memorie – erau prea multe pahare – am reușit să îl contrazic. “Eu nu am pierdut niciun tren, niciodată”, zic. Adevărul este că nu am pierdut niciunul. Îmi amintesc că am stat cu inima în gât traversând Bucureștiul, și urlam la taximetrist: “dă-l în mă-sa de pieton! Treci pe șina de tramvai, ce dracu’, pierdem trenul”! Era spre Ajunul Crăciunului și eu trebuia să ajung la Cymeria, nu să rămân înzăpezit în porcăria aia de București. Mai era să pierd o singură dată trenul, când, plecând de la Cymeria spre Bucale, condus de unul din unchi, ne-am înfundat în podul gării că avea trenul întârziere mai mult de o oră. Era frig afară, ger. Și în podul gării aveau un alcool prost ca dracu’, dar măcar ne mai încălzea. Atâta ne-am încălzit că abia am auzit trenul șuierând că intră în gară. Și fugi cu tot calabalâcul, și trenul șuiera a plecare, și curgeau transpirațiile pe noi ca pe plăvani. Dar nu l-am ratat. Nu l-am ratat! În rest nu am fost în pericol să ratez nimic. Și ce am ratat nu merita luat. Că așa e cu trenurile, ce îți pasă că ratezi trenul de Călărași dacă tu vrei să ajungi la Cymeria?

                M-am uitat la interlocutorul meu așa cum mai puteam. Alcoolul era mai bun ca în podul gării, totuși. I-am zâmbit draconic – “Tu ești misogin, crezi că femeile sunt trenuri. Locomotive șuierătoare cu ochii larg căscați și luminoși, care scot aburi de câte ori te urci în ele. Boule!” Îl priveam în ochi, ca și cum m-aș fi uitat într-o oglindă: “Doar să ții minte, pentru tine nu trebuie să existe trenuri pe care le pierzi, nici trenuri în care alegi să nu te urci. Trebuie să existe trenuri care să te ducă departe. Cât mai departe, în infinitatea cuvintelor. Și din care să știi când să cobori”.

Liberarea presei

          „Ce naiba să citești, bă, în revistele literare!“, și-ar spune ciobanul Ghiță butonând telefonul de ultimă generație, pregătindu-se să-și tragă un selfie cu oițele lui dătătoare de lână și lapte și brânză. Nici măcar un studiu aplicat asupra Mioriței nu îl poate atrage, cu atât mai puțin o întreagă pleiadă de scriitori și scriitorași – unul mai puțin celebru ca altul, de amatori și de aspiranți, cu poezioarele, poezelele și poezicile lor, cu textuțele, textișoarele și textulicile lor. „Păi ăștia nu au muncit o singură zi în viața lor, hahalerele“, și-ar continua firul gândului, rânjind tembel înspre cameră, nehotărât dacă să facă vreunei prezențe imaginare cu ochiul, sau să urle, spre creierul munților, „La muncă, bă!“

          Sunetul sec al diafragmei, imortalizându-l pe vecie, i-ar aduce pe buze un zâmbet fugar, împreună cu un alt gând, unul care să contrazică vorba din străbuni, denaturată, de altfel, „ai carte, ai parte“. Pentru că mai degrabă ai parte dacă ai oițe sau, cum a fost cazul în alte vremuri, dacă ai ouă. Și găini. Și, bineînțeles, școala vieții, aia care te învață să faci bani, nu cealaltă, pe băncile căreia să-ți rupi coatele visând la un viitor strălucit până te trezești tremurând de frig, cu mațele ghiorțăindu-ți de foame, doar ca să legi câteva fraze așa cum făcea loserul ăla de Eminescu. Cu siguranță, ciobanul Ghiță a înțeles fără probleme principiile economice, inclusiv funcțiile banilor. Le-ar putea recita cu ușurință: etalon al valorii, mijloc de schimb, mijloc de păstrare a valorii. A învățat, din ritmurile care-i hăulesc în boxele mașinii, că dacă ai bani, ai valoare. Dacă ai valoare, ai dușmani – trebuie să crape cineva de ciuda bunăstării tale! Dar ai și prieteni, care să se îngrijească de tine, să nu te lase în colbul uitării, dimpotrivă, să te ridice în slăvile în care îți e locul.

          Continuând să zâmbească, ciobanul Ghiță ar apăsa butonul send, și whatsapp-ul și-ar face imediat treaba. Normal, a transmis doar fotografia, articolul trebuie scris de altul, că doar nu i-o face el și jobul ăluia! Să mai muncească și ăștia care scriu, că nu dă nimeni pâine de pomană. Și fără să fi auzit vreodată de el, ciobanul mai că ar râde în barbă dacă i-ar aminti cineva de spusele lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proștilor“. Altul, ceva mai înțelept, ar ridica din sprâncene, poate chiar și-ar pune întrebări. Și ar ajunge la concluzia că viitorul sumbru se întrezărea cu mai bine de un secol în urmă. Ar ajunge chiar la părerea că doar naivii mai cred că presa este a patra putere în statul de drept. Și ar putea susține, dacă și-ar face curaj, că astăzi Presa nu mai aduce nici măcar cu matroana țiitoare a lu’ Zorba a lu’ Kazantzakis, mai degrabă este o hoașcă desprinsă din paginile Marchizului de Sade. Una capabilă de orice, gata să arate că e dispusă la orice. Astfel, pentru că nu are ce citi în revistele literare – prin ele nu-și arată nimeni țâțele – consumatorul de informație mai deschide câte un cotidian de sport (care a mai rămas), pentru că acolo lectura este mai interesantă. Și ar vedea, spre exemplu, un titlu tronând incitant: „Până și febra musculară mă face să mă simt împlinită“. Cui îi pasă că nu există vreo legătură între sport și persoana citată?! Important este că oricine înțelege, febra musculară este consecința unei activități epuizante. În definitiv, și șahul este numit sportul minții, și jucătorii după ce fac câte o mutare rămân nemișcați chiar cu orele. Dar despre șah niciun rând, pe cine interesează știri despre unii care pretind că joacă, deși arată la fel de inerți ca vechii faraoni egipteni?! Sau ca jucătorii Naționalei de fotbal, care pun jurnaliștilor friptura pe masă, mai mult cu realizările de prin cârciumi decât cu cele de pe teren. Același cititor hămesit după informație ar mai afla și alte lucruri care, dacă nu i-ar îmbunătăți viața, măcar i-ar oferi subiecte de discuție în timp ce își ia drojdia împreună cu prietenii. Ba că un mare antrenor portughez era cât pe ce să-și viziteze un prieten român, cazat pentru o scurtă perioadă la „pușcărie“, nu prea departe de București. Sau cum, dintre zidurile unui asemenea stabiliment, un fotbalist român a fost transferat tocmai în Bătrânul Albion, că s-au dus vremurile pe care le-a trăit Valjean. Și dacă s-ar citi măcar vreun pasaj din Hugo prin închisorile României, mulți dintre cei mediatizați l-ar râde pe bietul francez cu lacrimi în ochi. Și ar avea zâmbete largi, ca acela afișat mereu în presă de ciobanul Ghiță, brandul devenit mai cunoscut ca Vodafone.

          Libertatea presei este unul dintre cele mai sănătoase principii pe care le-a adus cu sine democrația. Iar Presa, depășind demult stadiul articolelor în care găinile nășteau pui vii, a arătat că s-a maturizat. Ca orice persoană matură, știe ce să facă, și cum, cu propria libertate. Azi Presa este liberă să se aservească de bună-voie și să îngenuncheze în fața celui care dă mai mult. Așa ar spune visătorii, făcând uitată declarația lui Mussolini: „Presa din Italia este liberă, mai liberă decât presa din orice altă țară, atâta timp cât susține regimul“.

(Luceafărul de dimineață, Aprilie 2019)

(I)Relevant

          “Da știu, tu vrei să schimbi lumea”, îmi zice un moș zâmbind feroce-acuzator și prostește în felul lui. Mi-am spus că nu merită să îl blagoslovesc nici măcar cu o flegmă – bătrânii își merită demnitatea în moarte, indeferent dacă sunt inteligenți sau niște dobitoci. Și am încercat să nu îl iau în seamă, pentru că știu că nu poate opri schimbarea. Până la urmă, sunt unii care în literatură au rezistat două mii de ani, și anul revoluțiilor, ăla, 1848, e mult mai aproape. Dar moșul îmi zâmbea strâmb și îmi intindea mâna ca o umbră a unui trecut chircit curând care ar trebui aruncat la gunoi. Iar eu mă simțeam prea bătrân să mai lupt cu el și să-i sting rânjetul de pe buze. Și urlam după ce am fost cândva.