Din uleiuri miresmate
Şi-a făcut ea scăldătoare
Pentru sânii-i, nestemate
‘Coperite de ninsoare.
Pielea ei catifelată
În a florilor petale
Se răsfaţă sărutată
Promiţând plăceri şi jale.
Ochii ei frumoşi, albaştri,
Migdalaţi ca o măslină
Ar seduce şi sihaştrii
Depărtându-i de lumină.
Ne-am îmbrăţişat sub lună
Mi-a zâmbit şi m-a sedus
Şi spunându-mi „noapte bună”
A plecat şi m-a răpus.
Am stat cu ochii în tavan, urmărind joaca zglobie a cailor verzi. Am început, apoi, să număr oile capitaliste postdecembriste despre care vreau să scriu câte ceva de mai bine de o lună. Caii zburdă, oile sar pârleazuri de pe câmpii de un verde crud, cu o viteză demnă de un atlet înscris la proba de 100 de metri garduri. Şi Ene se încăpăţânează să întârzie, stă pe undeva la un pahar de vorbă. Sau la un pahar… Râd. De fapt pufnesc; apoi râd înfundat; apoi nu mă mai pot stăpâni şi râd ca prostul, de unul singur. S-or fi întâlnit? Ene cu Laurentiu… Şi râd din ce în ce mai cu poftă.
Nu credeam că mi se va întâmpla aşa ceva. Eu…. mă pun să dorm devreme (3-4 dimineaţa) şi mă trezesc târziu. Dacă nu e zi de lucru. Dacă e zi de lucru, tot târziu mă trezesc, dar durata de somn e mult mai mică – nu îmi cade bine cafeaua de dimineaţă dacă nu alerg ca o găină decapitată după haine, după pantofi, după etc. Totuşi, trecând peste aceste paranteze, să revenim la lipsa lui Ene… Vineri noaptea, ca norocu’, fiind obosit, m-am pus la somn pe la miezul nopţii. Am adormit repede, fără chin, fără zbucium sufletesc, fără convulsii ale imaginaţiei. Noroc că am dormit bine, pentru că nu credeam a mă trezi vreodată, în zi de sâmbătă, la 6 dimineaţa.
6 dimineaţa. Sună telefonul… La început am crezut că am uitat să îmi opresc alarma. Când să apăs pe „butonul roşu” realizez că de fapt eram apelat. Laurenţiu…?! Un (fost) coleg de la fostul job. Răspund şi îl aud lansându-se într-o avalanşă verbală de neoprit menită să mă convingă să merg chiar atunci să bem o bere. Nu m-a surprins dorul lui de compania mea, deşi nu mi-am trimis la dracu’ fostul angajator decât de miercuri seara. Am încercat să îl iau cu binişorul, să îi explic că la ora 6 dimineaţa toate locurile în care am putea merge sunt închise – sau se vor închide în scurt timp.
– Răzvan, avem atâtea beri pe masă că nici nu îţi poţi imagina! îmi spune Laurenţiu, căutând să folosească afirmaţia ca pe un argument suprem. Mă pufneşte râsul…. Şi atunci, şi acum… Câte beri pot să încapă pe o masă de ar fi imaginaţia mea incapabilă să plăsmuiască un tablou asemănător?! Ca să fie şi mai convingător pasează telefonul unui „comesean”, necunoscut mie. După ce se recomandă şi îmi spune că băieţii (Laurenţiu şi David) mi-au făcut o reclamă fantastică, îmi zice: – Răzvan, avem atâtea beri pe masă că nu ai putea să le numeri!
Stop… reclama fantastică făcută de doi foşti colegi, actuali prieteni, conduce la concluzia că nu pot să număr prea bine? Sau prea mult? (În seara asta am ajuns pe la o mie de oi). În fine, sau cum zice românul, „whatever”. Mă prefac că cedez ispitei unei mese pline de beri nenumărate şi îl întreb pe Laurenţiu unde este. Nu ştie să-mi spună, mi-l dă pe David. David, nebăut – sau nebăut destul, înregistrează înţelegător refuzul meu de a ne întâlni şi îmi spune că de fapt sunt undeva între Unirii şi Universitate, pe stradă.
Liniştit, crezând că am lămurit problema închei apelul şi mă pun să adorm la loc. Era deja 6.30. La 6.45 (sunt sigur, am verificat!) îmi sună telefonul… alarma? Nuuuu… Laurenţiu. Mă anunţă că a aflat că nu vreau să vin să ne vedem (doar nu ne-am văzut de aproape 3 zile). „Unde sunteţi?” întreb curios de peripeţiile lor. Răspunsul lui Laurenţiu vine prompt, deşi cam încâlcit, stâlci(a)t şi cu limba îngreunată: – Suntem chiar aici, la…. la facultatea de universitate…. la…. universitatea de facultate…. stii tu!
Adevărul este că nu ştiu pe unde erau. Dar au ajuns cu bine la casele lor. Laurenţiu a suferit cu siguranţă o mahmureală cruntă; David probabil a fost tras la răspundere de consoartă… iar cel care considera că nu sunt în stare să număr şi-a încheiat dezamăgit pledoaria telefonică spunându-mi un lucru care mă face să susţin cu tărie valabilitatea dictonului „in vino veritas”: – Răzvan, degeaba dormi, încă nu vine Moş Crăciun.
Şi cum sârbii ne-au „stins lumina” stau în întuneric şi mă gândesc la ale mele. Dar nu oricum! Toate aceste gânduri (sau frânturi de gânduri) se înlănţuiesc cu acordurile muzicii care îmi răsună în căşti. Cum la această atmosferă nu se potriveşte orice fel de muzică am căutat să găsesc alegerea perfectă pentru a îmi imprima o anumită stare. Nu a trebuit să stau prea mult pe gânduri, ştiu exact de ce anume am nevoie…. I-am descoperit în vara anului trecut, mi-am petrecut zeci de nopţi ascultându-i, m-am lăsat transpus în lumea întunecată pe care o crează cu atâta măiestrie. Beyond the void. Un refugiu în care gânduri ruinate găsesc puterea să se ascundă, să se retragă în întuneric şi de acolo, parcă energizate, să redevină puternice şi intense. Dincolo de vidul de performanţă cu care deja ne-am obişnuit, dincolo de orgoliile rănite şi de speranţele neîmplinite putem găsi plăcere şi intensitate în altceva. Într-o piesă a celor de la Beyond the void, o piesă mult mai serioasă decât un meci de fotbal.
Am observat că în topul vizualizărilor de pe blogul meu a crescut vertiginos rubrica „About”. Un lucru îmbucurător, de altfel, având în vedere că vizitatorii care nu mă cunosc se interesează de mine. Pentru a le satisface într-o oarecare măsură curiozitatea, dar în acelaşi timp, şi cu scopul de a ne distra puţin, aş vrea să încerc să mă justific pentru postările haotice de până în prezent.
Câţi dintre voi aţi auzit de „mini-serialul” „Măgarul, bufniţa şi şarpele (viaţa în multinaţională)”?! Ei bine, nici eu nu auzisem până săptămâna trecută, când un bun şi drag prieten (pe principiul „apără-mă, Doamne, de prieteni”) s-a trezitîntr-un acces de isterie (?!) cantemireană să „updateze” Istoria Ieroglifică. Cantemirul nostru modern îşi porni astfel măreaţa idee (e doar un pronostic, întrucât mini-serialul a rămas la episodul pilot) cu întruparea măgărească a măgarului. Spun măgărească pentru că, fără să mă anunţe sau măcar să mă consulte, una-două mă şi întrupă în personajul urecheatului. Bineînţeles, săgeata a fost mascată de un norişor roz care trebuia să mă orbească, să îmblânzească „supărarea” muzei (nu cred că aş putea spune „muzului”). Astfel, consideră el, măgarul este acela care „cară desagii (…) la locul victoriei capitaliste”; măgarul este acela care pleacă „la ore porno de la job”, sacrificând din timpul pe care l-ar acorda acestui blog; este cel care se sacrifică pentru binele obştesc în aşa fel încât clasa managerială să îşi merite cu prisosinţă colţul de pâine.
Aş putea privi acest „mini-serial” din două puncte de vedere: cel al Cantemirului reîntrupat şi cel al măgarului. Dar oricare dintre cele două puncte de vedere mi-ar fi mai convenabil, în final mă văd nevoit să recunosc. Da, eu sunt măgarul – sau unul dintre sutele de măgari de multinaţională. Sunt cel care, oricât de dificile sunt sarcinile, nu renunţă niciodată să le îndeplinească; sunt cel care se dăruieşte în totalitate lucrurilor pe care le face, uitându-se, de multe ori, pe sine însuşi; sunt cel care stinge lumina; dar oricât de măgari putem fi noi, cei asemenea mie, îmi doresc ca niciodată să nu îmi fie ruşine de lucrul care iese din mâna mea. Şi pentru a trăi împăcat cu mine însumi, îndeplinindu-mi aceste deziderate, pot spune aproape mândru: „Eu sunt măgarul”.
Şi ca să nu devenim prea serioşi… dragă prietene, aminteşte-ţi de o altă snoavă, să-i spunem „Măgarul şi Porcul”. Fără a mă lăsa purtat pe aripile elanului retoric vă pot spune că porcul şi măgarul se întâlniră pe uliţă. Măgarul – încărcat de calabalâc, abia târându-şi picioarele, răsuflând greu sub povara ce o ducea în spate; Porcul – gras, vesel, zglobiu (pe cât de zglobiu îi permiteau să fie şuncile). Spune porcul: „Măgarule, ce viaţă demnă de dispreţ ai; eşti mereu încărcat, abia mai sufli, când nu mai poţi eşti biciuit, nu ai o clipă de răgaz…”. Măgarul oftează, priveşte cu ochii săi duioşi la grăsun şi răspunde: „Ai dreptate, poate… dar mi se pare mie, sau tu nu eşti porcul de anul trecut?”
În loc de încheiere vă propun un sondaj de opinie. Ce este mai bine sa fii, porc sau măgar?
P.S. În cazul în care voi primi permisiunea, foarte curând vă voi face cunoscut în totalitate episodul 1 al mini-serialului de la care am pornit acest post. O seară faină!
Hai să o luăm pe drumuri paralele
De la răscrucea asta-ntunecată
Să râdem ca înnebuniţi de iele
Şi să nu ne mai vedem vreodată.
Vreau să îţi duc dorul totdeauna
Să plâng cu lacrimi mari, sărate,
Să îmi doresc o clipă, numai una!,
În care morţi să le-mpărţim pe toate.
Acum întoarce-te şi mergi către uitarea
În care mă vei cufunda curând;
Şi dacă vrei îmi uită răsuflarea
Și gustul de sărut flămând.
Să nu-ţi faci, dragă, grijă pentru mine,
Durerea mă va consuma încet
Şi de-am să mor îmi va fi bine
De n-o să simtă nimeni vreun regret.
Din iadul meu întunecos, fierbinte,
Spre toate cerurile mă voi răzvrăti
Și voi târî toţi sfinţii în morminte
Să mă răzbun că nu te pot iubi.
E prea târziu să regretăm
Că n-am făcut nimic cu noi
N-am îndrăznit nici să sperăm
Zăgăzuind al sentimentelor șuvoi.
De ieri nu m-am gândit la tine
Și fascinanții ochi ți i-am uitat,
M-am sfâșiat și mi te-am scos din vine
Nici amintire nu-mi ești; s-a-ncheiat.
Indiferent aștept o nouă aventură
Cu o femeie pe care încă nu o știu
În inimă să-i las tot o arsură
Și nimic în suflet, doar pustiu.
În pieptu-i alb, de puritană,
Limba mea șerpească, stacojie,
Să lase-adânc întipărită-o rană
Ce n-o fi vindecată pe vecie.
Ca tine va păți și următoarea
Va zvârcoli în chin îngrozitor
Și lacrimi va vărsa mai mult ca marea
Fără să-și poată stinge întunecatul dor.
În timp iubirea-mi o va devora
Ca târâtorul vierme pe mortul din sicriu,
Sărmana, diavolescu-mi chip va blestema
Abia când va ajunge un biet cadavru viu.
Iartă-mă că nu opresc din drum
Să-ți stau alături la bine și la greu
Dar am menirea să transform în scrum
Oricare suflet pereche cu al meu.
Nevermore 