Blestematul (Răzvan Nicula)

E prea târziu să regretăm

Că n-am făcut nimic cu noi

N-am îndrăznit nici să sperăm 

Zăgăzuind al sentimentelor șuvoi.

De ieri nu m-am gândit la tine

Și fascinanții ochi ți i-am uitat,

M-am sfâșiat și mi te-am scos din vine

Nici amintire nu-mi ești; s-a-ncheiat.

Indiferent aștept o nouă aventură

Cu o femeie pe care încă nu o știu

În inimă să-i las tot o arsură 

Și nimic în suflet, doar pustiu.

În pieptu-i alb, de puritană,

Limba mea șerpească, stacojie, 

Să lase-adânc întipărită-o rană

Ce n-o fi vindecată pe vecie.

Ca tine va păți și următoarea

Va zvârcoli în chin îngrozitor

Și lacrimi va vărsa mai mult ca marea

Fără să-și poată stinge întunecatul dor.

În timp iubirea-mi o va devora

Ca târâtorul vierme pe mortul din sicriu,

Sărmana, diavolescu-mi chip va blestema

Abia când va ajunge un biet cadavru viu.

Iartă-mă că nu opresc din drum

Să-ți stau alături la bine și la greu

Dar am menirea să transform în scrum

Oricare suflet pereche cu al meu.