De ce voi vedea meciul de diseară în oraș

Ieri, profitând de timpul liber pe care îl am la dispoziție, m-am gândit că ar fi cazul să mă delectez cu spectacolul fotbalistic pe care îl promitea Champions League. Am sunat în dreapta, am sunat în stânga… de fapt numai în dreapta și în stânga, pentru că nu aveam decât două opțiuni. Unul dintre cei doi prieteni nu avea de gând să iasă, celălalt era la muncă. În cele din urmă, grijind și de preocupările artistice ale subsemnatului, m-am trezit că mai sunt câteva minute până la meci. Așa că am luat decizia finală: îl voi vedea acasă, împreună cu bună-mea, care ar face mai bine să vadă un spectacol minunat decât să piardă vremea la emisiuni imbecile. Are bună-mea 87 de ani, dar e o femeie iute, puternică, neatinsă psihic și mintal de neajunsurile bătrâneții. După îndelungi parlamentări – spun îndelungi pentru că din cauza protestelor nu am putut fi foarte atent la formația de start a combatantelor – bună-mea se resemnează în fața crudei realități și purcedem la privit meciul. După câteva minute începe:

– Uite la ce te uiți tu, în loc să mă lași pe mine să văd știrile.

Tacticos dau neatent din mână, trag o înghițitură de suc și admir în continuare combinațiile de pe teren.

– Cine joacă?

– Barcelona cu Chelsea, spun, scărpinându-mă în barbă și privind-o bănuitor.

Deja aveam presentimentul teribilei experiențe care va urma, dar am sperat că printr-o atitudine înțeleaptă voi avea puterea să o evit.

– Unde joacă?

– La Barcelona, răspund evaziv.

– Mă, nebuni și spaniolii ăștia. Ia uite la ei câți sunt, mii de ei.

Tac, adoptând în continuare atitudinea care speram să mă salveze. Nici nu se stinsese ecoul ultimelor ei vorbe, când bună-mea, extrem de revoltată, spune:

– Mă, ce dracu’ le-o plăcea lor să se uite la proștii ăștia alergând după o minge? Păi aștia din tribune sunt mai proști ca ăștia de pe teren. Să dai tu atâția bani ca să mergi la meci! Și ce să vezi?!

Un fault destul de dur undeva la mijlocul terenului….

– Uite! Să-i vezi pe ăștia cum se lovesc unii pe alții, cum își rup picioarele (jucătorul faultat se ținea de picior și se zvârcolea pe gazon)… păi ăștia își rup picioarele, tendoanele, își sparg capetele… Ăsta este meci?! Ia uite-l și pe ăsta! (prim plan cu Guardiola). Uite-l, mafiotu’! Măi, că nu îi bate Dumnezeu! Păi ăștia spală bani și fac tot felul de afaceri dubioase, uite-te la el ce costum are!

– E antrenorul Barcelonei, bunică… răspund încercând să mă opresc din râs.

– Antrenoru’ pe sărăcia!

Tace, oferindu-mi speranța că în sfârșit mă voi putea concentra pe meci. După nici cinci minute…

– Mă, ce mă enervează ăștia… du-te adu-mi o pastilă de inimă.

Raspund impacientat:

– Păi nu ai zis că ai luat?

– Am zis ca să scap de gura ta, da’ prea mă enervează ăștia.

Mă duc să aduc apa și pastila. Când revin, cu pasiunea unui împătimit, bună-mea strigă:

– No, uite, o sărit în cap, ca idiotu’….!

– N-o sărit în cap, o sărit să lovească mingea cu capul, zic, întinzându-i pastila și paharul cu apă.

Mă așez în fotoliu, aproape sigur că scenariul trăit până acum nu va lua sfârșit.

– Ăsta și-o rupt piciorul, gata… și ăilalți joacă. Uite, mă, ăia joacă … Ăla e accidentat și jocu’ merge. Săracu’ de el… da’ lasă, fotbal i-o trebuit?! Stai să vezi că ăștialalți se răzbună acum. Uite! Strigă după nici un minut. Vezi? L-o trântit. De bună voie l-o împins și l-o trântit. Asta e joc, măi?! Lasă, bine că nu joci tu fotbal… Uite, tot de la ei! Și-o rupt piciorul. Stai să vezi de nu-i termină ăștialalți. Uite… Păi asta e joacă, măi? Ăsta e joc civilizat?

Un jucător cade secerat la pământ….

– Uite, altu’! Nici ăsta nu mai poate, e gata. Ba, și-o revenit… Mă, să știi că astea îs echipe bune, mă, puternice…

Încercam să mă abțin să nu izbucnesc în hohote, minunându-mă cum un meci de Ligă se poate transforma într-un fel de emisiune de cascadorii râsului. Când să încerc să parlamentez, să îmi revendic dreptul bărbătesc de a mă uita liniștit la meci, mă întreabă:

– Pe spatele lor scrie numele lor, nu? Înainte erau numere… a, uite și numere. Mă, da’ îs bătrâni deja, vezi cât îs de bătrăni? Pân’ la 35 de ani joacă. Dacă nu își adună bani până atunci îs pe nicăieri, ăștia nu știu decât să dea din picioare.

În careul lui Chelsea are loc o fază mai aprinsă, dar în final Cech reușește să captureze mingea.

– Ia uite ce ține ăsta mingea în mânuțe și lipită de piept să nu i-o fure careva! spune bună-mea râzând. Al cui e ăsta cu căciula aia în cap, al lui Chelsea? E bun portar, mă, ăsta, uite la el cât este de mare…

Îndrăznesc în sfârșit:

– Bunică, mă lași să mă uit la meci?!

– Păi nu te uiți? Ui la ăsta cum aleargă. Trebuie să ai putere să alergi atâta. Tu mai știi să joci fotbal? Când erai mic jucai… și fugeai, mă, fugeai…. acum te-ai puturoșit. Nu știu cum te-ai putut prosti în halul ăsta. Acum Coca-Cola, țigara, scrisul și munca. Și muncești ca tâmpitu’ în loc să îți cronometrezi opt ore și gata. Tu nu vezi că ăștia câștigă mai mult decât unul care muncește cinstit? Da’ așa ești tu, fraier… asta ți-o plăcut, asta ai făcut.

Tace din nou, dându-mi impresia că se uită la meci. Dar deja știam… era liniștea care prevestea o nouă furtună, declanșată de un fault de joc:

– No, altu’. În meciu’ ăsta nu ai văzut decât lovituri și căzături. Am mai văzut eu meciuri, dar nu în halul ăsta. Ăștia parcă se bat expres. Și-o revenit? Nu, uite, a căzut iar…

Aproape plângând de râs o informez:

– Bunică, aia era reluarea…

– Ei, reluarea! Uite, cad ca mămăligile! S-a lovit la cap. Și-o revenit, da’ o plâns oțâră, i-or curs oțâră lacrimile.

Într-adevăr, în urma unui duel aerian Thery Henry încasase o lovitură puternică. Primplanul său, însă, dezlănțuie „comentatorul” de lângă mine:

– Mă, ăștia toți sunt chei? Vreo douăzeci de chei sunt acolo. Și ăștia or fi avut părul lung și or chelit. Și Marius de deasupra o avut părul lung și uite acum ce chel este. Numai tu nu vrei să te tunzi, că și așa ți s-o rărit părul ca dracu’… . Ia zi, când se gată?

– Mai sunt douăzeci de minute…

– Hai, mă, douăzeci de minute…!! Păi și eu când mai văd emisiunile mele?! Dă-i dracului cu meciul lor, schimbă…

Țâșnesc în picioare, un jucător al Barcelonei scăpase singur către poartă…

– Uite! Strig încântat, sperând la deschiderea scorului.  Dezamăgire mare, însă, atât pentru modul în care a fost finalizată faza din teren cât și pentru replica pe care am primit-o.

– No, ce uite?! Ce ai văzut?! Ai văzut o porcărie, asta ai văzut! Nici un gol, nimic.

Se liniștește și ne uităm în continuare la meci, dar după două-trei minute explodează:

– No, uite-l, l-ai văzut cum l-a împiedicat?! Eu i-aș pedepsi, i-aș scoate pe toți afară care fac așa ceva. Nici nu-i corect arbitrajul… Io înțeleg să joci, da’ așa, cinstit, nu să te împingi sau să te lovești…. Uite! Cred că acum dă gol… Hii! Nu-i gol… mă, totuși o salvat ăla cu căciula aia… or vrut ăștia să dea gol dar n-or reușit. Mă, n-au noroc ăștia, mă!

O las să se manifeste, impasibil, fără să adaug ceva. Mă bucuram că intră în atmosfera meciului, că microbul începe să se strecoare și în sufletul ei, că spectacolul începe să devină interesant. Îmi savuram victoria luând tacticos o gură de suc….

– Când sunt alegerile astea, în iulie?

– Care alegeri? Întreb stergându-mi bărbia de suc și încercând să îmi stăpânesc tusea.

– Pentru europene.

– Nu știu, zic, sperând să curm din fașă discuțiile.

– Aoleu… așa cetățean al României habar nu are pe ce lume trăiește. Tu ești de-ăla cu capul în nori, mă. Visător. În noiembrie parcă sunt alegerile de președinte, nu? Mă, ce porc Băsescu ăsta… s-o dus la congresul UDMR, o vorbit să îl voteze că le dă autonomie culturală și o plecat. Și cu Boc după el. Da’ s-au supărat unguroii că nu o stat cu ei până la sfârșit….

– Bunică! exclam exasperat.

Și din nou pornim același joc nesfârșit, de-a șoarecele și pisica. Aștepta, cred că în gând număra secundele, devenea nerăbdătoare, se ruga să se împlinească minutul…

– Uite, altu’! Mă, da’ ce se mai accidentează ăștia. E zero-zero, nu? Dă doamne să rămână așa, să nu câștige nimeni, că toți îs niște porci…. Gata! Acum e gol! Nu-i gol? Mă, da’ nici un gol n-or băgat ăștia. Ce tot spun proștii ăia că sunt echipe bune?

Se ridică și se duce în bucătărie să îmi pregătească ceva să mănânc. Mă bucuram că în sfârșit, măcar așa, pe final, voi intra în atmosfera unui meci mare. Și se anunță: patru minute de prelungire. Ușa camerei, abia închisă, se redeschide…

– E zero-zero, așa-i?

– Da!

– Păi așa se gată….

Vox populi, vox po-pulii

          În ultimele zile, beneficiind de această vacanță prelungită, mai mult sau mai puțin voit, am auzit frânturi de conversații, de declarații și de elucubrații televizate. Ca să nu fiu înțeles greșit de la început, mă simt obligat să declar că sunt apolitic, că nu scriu nimic la comandă, mai ales pe un blog care se dorește a fi unul literar. Ca atare aceste articole sunt exerciții de scriere și dacă ating, uneori, probleme sensibile, cu atât mai bine.

          Revenind la cele auzite, mărturisesc că primul lucru la care m-am gândit a fost vocea poporului, această voce care nu se mai aude din pricina călușului pe care ni l-a pus această ceată de caricaturi politice, veșnici cațavenci, brânzovenești și farfurizi. Vox populi vox Dei – vocea poporului este vocea lui Dumnezeu – spune un vechi dicton atribuit lui William de Malmesbury istoric englez din secolul XII. Originile acestuia, însă, datează din anul 798, dacă nu chiar mai devreme, expresia fiind reținută într-o scrisoare a lui Alcuin, un savant din rândurile clerului, către Charlemagne. Interesant este că actualul dicton a derivat dintr-un citat care l-ar face invidios pe cel mai fervent popă, pătruns de menirea sa de a îndoctrina masele: „Nec audiendi qui solent dicere, Vox populi, vox Dei, quum tumultuositas vulgi semper insaniae proxima sit” – „Nu plecați urechea la cei care spun că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, întrucât necumpătarea mulțimii este întotdeauna foarte apropiată nebuniei”.  Iată deci, principiul fundamental al (pseudo)democratiei moderne cu care ne lăudăm atâta a fost emis într-un mod atât de plastic exact de un personaj care se opunea cu tărie acestei voci a poporului.     

          În moderna și sclipitoarea democrație românească, totuși, se pare că este mult mai actual principiul emis de Alcuin. S-au întâmplat multe în ultima vreme… demiterea lui Pițurcă, relațiile încordate cu Moldova, împrumutul contractat de la FMI… Să încercăm să le luăm în ordinea crescătoare din punct de vedere prioritar… Demiterea lui Piți a venit pe baza rezultatelor execrabile obținute de generația născută din rebuturile rezultate din prelucrarea aurului generației precedente. Nesperat, e adevărat, dar oarecum normal (de ce normal, acum când e prea târziu?!). Vorbind despre o echipă națională, despre o echipă care reprezintă „țărișoara” noastră, opinia mea este că poporul (măcar cel interesat de fotbal) ar trebui să participe cumva la destinul reprezentativei. Nu trebuie nici să facem noi echipa, nici să votăm de fiecare dată un antrenor (ar fi penibil, având în vedere că unele formații au schimbat 7 antrenori într-un an competițional). Dar… ce ar fi dacă poporul ar avea puterea de a alege președintele Federației Române de Fotbal? I-ar conferi un mandat de 4 ani, l-ar lăsa să facă el cum îl taie capul… dar dacă nu merge bine vor avea și votanții o parte din vină. În momentul de față, însă, unul din cele mai uriașe filoane de publicitate pentru țara noastră se află în mâinile unor non-valori, sau cel mult, ale unor valori îndoielnice. Acolo, în spatele ușilor închise, aceștia hotărăsc/aprobă acordarea titlului unei anumite echipe, favorizează conducători care marchează mai mult (în euro, bineînțeles) și își bat joc nu numai de popor dar și de viitorul fotbalistic al acestuia. Dar asta să fie cea mai mare problemă a țării! Fie, pentru un trai decent accept să susțin o echipă care îmi reprezintă țara, dar nu îi aparține. Accept să tac, să… era să scriu „să mă bucur”… să mă întristez, să plâng, să fiu frustrat de rezultatele inimaginabile obținute, conștient că nu am  nici o putere să mă implic în destinele naționalei.

          Spuneam că demiterea lui Piți și căutarea unui nou antrenor pentru echipa națională este doar o conjunctură fericită, acest lucru nu contribuie decât la înmulțirea rândurilor acestui post critic idealist. Dar așa sunt, un idealist convins. Nu știu dacă undeva în lume poporul merge la vot să aleagă președintele federației, dar… într-o formă idealistă de gândire așa ar fi logic și normal. Să trecem, totuși, mai departe, la reparația istorică despre care se vorbește atâta, ideea populist-băsesciană de a atrage electorat din Republica Moldova. Cum? Prin acordarea cetățeniei. Cu siguranță moldovenii vor fi recunoscători față de cel care se interesează, brusc, atât de intens de soarta lor. Nu spun că nu îi deplâng pe frații noștri de peste Prut, nu mă opun să le venim în ajutor, dimpotrivă, cer acest lucru dar… nu prin asemenea elucubrații politice, nu prin asemenea tembelisme care nu numai că ar dinamita relațiile cu Republica, dar ar face și Uniunea să se uite chiorâș la noi. Oricât de mare plăcere îmi face să îl înjur pe Marko Bella, nu pot să nu îi dau dreptate în atitudinea de opoziție față de măsura de acordare a cetățeniei române unui sfert din populația Republicii Moldova. Normal, el (nu pot spune dânsul) are motivele sale insidioase și netrebnice, eu pur și simplu sunt un român rațional. Așa că, hai să ajutăm Republica, dar să o ajutăm în așa fel încât să nu le facem nici lor un rău mai mare, dar nici să nu ne dăunăm nouă după luptele „seculare” purtate vreme de douăzeci de ani. Dar cum nu mi s-a cerut părerea, aceste probleme ar trebui să fie studiate și rezolvate de diplomația de elită a țării cu care, din păcate, nu avem de ce ne lăuda. Sau fie, să acordăm cetățenia, dar să o facem  cât se poate de democratic. Această problemă este cu siguranță de interes național și ar trebui supusă atenției poporului român sub forma unui referendum. Dacă ne dinamităm poziția atinsă atât de greu, dacă ne stricăm relația cu UE, dacă ne vom lua de piept cu Voronin, măcar să o facem pe barba noastră, nu pe o idee avută de Băse bându-și șprițul de prânz. Aplicarea principiului vox populi vox Dei este, însă, imposibilă cu această constituție promulgată prin mijloace să spunem dubioase de alte personaje abracadabrante din peisajul românesc. Legea fundamentală prevede că Președintele României (…) POATE cere poporului să își exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național. Interpretarea acestui text, însă, ne duce la concluzia că Președintele va face ce vrea mușchiul lui multilateral dezvoltat, așa cum s-a făcut și cu împrumutul de la FMI. Ni se poate cere opinia, dar politicienii sunt fie prea ocupați, fie prea plictisiți să mai ia în seamă mioarele pe care cu onor le păstoresc.

          Și ca să pună capac, un ilustru membru al unui ilustru și de tristă amintire partid, (nu dau nume pentru că și publicitatea negativă este tot publicitate) îmi apare pe sticlă și îmi spune că nu lăsăm la ananghie românii, că vom sări acolo unde este nevoie pentru apărarea intereselor românilor, a românimii, a României… că vocea celor oprimați nu va rămâne fără ecou. Dar unde erai stimabile, dacă bunul simț îmi permite să te numesc stimabil, când în Spania se difuzau cântece anti-românești, unde erai când românii din Italia trăiau cu teama că își vor pierde viața?! Unde ești când poporul geme sub jugul pe care i l-ați pus în cârcă prin contractarea unui împrumut nemaiîntâlnit în istoria noastră?! Unii erau prea departe ca să le auzi vocile, alții icnesc, se poticnesc surd, gem… dar nu mai au puterea să strige către cer.

          De la înălțimea fotoliilor conducătorilor noștri, din nepăsarea lor, din urmărirea interesului propriu în mod primordial, datorită multor altor factori pe care nu mai vreau să îi enunț, România dă naștere unui nou principiu, îndrăznesc să spun, viitor de aur al democrației românești. Vox populi, vox Dei? Nuuuu…. Vox populi, vox po-pulii.

Viitoarea sesiune de shopping

Spuneam că mă temeam de faptul că din nou nu îmi voi nimeri hainele pentru „vacanța de Paști”. Da, de fiecare dată când mi-am luat haine subțiri a fost frig și a plouat. Și când mi-am luat haine groase a fost așa de cald încât nu mai știam ce combinații vestimentare să fac să nu fiu arestat pentru exhibiționism. De data aceasta ghinionul este si mai mare, cu siguranță astăzi va trebui să fac o sesiune de shopping. Mi-am luat haine pentru o minivacanță de patru sau cinci zile, două pulovere dacă e frig, două bluze și un tricou dacă e cald. Dar nu am prevăzut un lucru… această minivacanță s-a transformat într-o vacanță în toată regula, de aproape trei săptămâni. Nu îmi pare rău deloc, dar… trebuie să merg la shopping. Deja copilul de la etajul de deasupra, ai cărui părinți nu sunt deloc înstăriți, a căpătat mult mai multă încredere în sine, considerând că trăiește chiar bine. Uneori mă privește cu un aer superior văzându-mă în deja clasicele mele două bluze. Chiar m-a întrebat, oarecum rușinat la început, dacă îmi spăl bluzele în fiecare zi. Săptămâna asta el și-a purtat toate cele trei bluze mai jerpelite și de Paști și-a pus bluza cea nouă. Ieri a prins curaj și mi-a mărturisit că bluzele lui sunt spălate în fiecare sâmbătă, ca să aibă ce purta toată săptămâna. Și că blugii îmi sunt cam murdari. M-a privit naiv, cu ochii mari, și m-a întrebat dacă așa de puternic se resimte criza în București. Aici nu se simte. Bluzele lui sunt curate, le alternează pe cele trei, și la ocazii poartă și bluza cea nouă și frumoasă. Are grijă să nu le murdărească pentru că hainele și detergentul sunt scumpe. Dar oricum, poate ar fi bine să încerc să îmi iau o bluză, dacă spăl la fiecare două zile fac risipă de detergent. Și calculat în timp, detergentul pe care l-aș consuma în aceste zile ar fi mai scump decât o bluză sau două de la second-hand-ul din colț. Ar trebui să mă gândesc la asta… Și cum se poate să umblu pe căldura și pe soarele ăsta în ghete? El deja și-a scos din cutie pantofiorii pe care îi are de anul trecut și adidașii. Adidașii sunt noi pentru că aici nu sunt lucruri de calitate; și când merge la fotbal oricâtă grijă ar avea, oricât de mult s-ar gândi la ai lui care muncesc, nu poate să nu îi strice.

Mă privește cu ochii lui sașii, cu privirea albastră… și ar trebui să mă bărbieresc. Păi ce, cred eu că mă pupă vreo fată cu barba asta? La ei în casă nici el nici mama nu îl pupă pe tăticu’ decât când e bărbierit, să nu îi înțepe. De-aia tăticu’ se bărbierește în fiecare zi. Nu, unghiile le am tăiate, asta e bine… măcar atât. Dar neapărat, astăzi, cel târziu mâine trebuie să fac o sesiune de shopping, așa nu se mai poate. Se apropie niște copii, îl strigă pe nume, dar el se face că nu îi aude, prea preocupat să mă studieze în continuare. Și ceata de câțiva copii străini, reacționează: „Băi prostule, tâmpitule, acum te dai mare că stai pe lângă domnu’ de la București?” apoi îi strigă cântat numele, „…. prostu’ câinele nostru!”. Mă încrunt amenințător către ei, dar micuțul mă liniștește „Lasă-i nenea, mămica și tăticu’ meu lucrează mai mult ca părinții lor.” Dar chiar și așa, astăzi sau mâine trebuie să fac o sesiune de shopping.  Cred că s-ar bucura dacă i-aș dărui o ciocolată….

Singurătăți și vise

Mă simt orb. Simt întunericul care mă înconjoară când nu ești cu mine. Nu mai pot vedea nimic, torturat de aceste sentimente care și-au făcut loc în sufletul meu trăiesc în suferință. Până când te voi întâlni din nou. Cu câteva minute înainte, în orbirea mea, încetez să mai fac ceva. Doar aștept să îți aud pașii. Pe măsură ce trece timpul inima începe să îmi bată din ce in ce mai repede. Aud pași, sunt atâția oameni care trec pe lângă mine! Dar nu aud pașii tăi. Apoi, brusc, totul împietrește, nimic nu mai mișcă. Nu mai aud pe nimeni, doar pe cineva… te aud pe tine, îți aud pașii, te aud vorbindu-mi, și în acel moment nu mai încerc decât să te ating, să te strâng, disperat, la piept. Degetele mele îți ating părul, fața, buzele… și nu mai sunt orb. Nimic nu mai este întunecat pentru că mă simt învăluit în lumina soarelui, a zilei… am tot ce îmi doresc, pentru că atunci te văd. Nu, mint spunând că am tot ce îmi doresc, știi că nu este adevărat. Curând te vei îndepărta și atunci îmi voi pierde din nou vederea, simțurile, căldura…

Totul devine cețos și începe să doară. Îmi simt inima agonizând, sufletul sângerându-mi, mi se închid dureros ochii și din nou nu mai văd nimic. Sunt din nou orb, neajutorat, un suferind pierdut în întuneric. Te implor, vindecă-mi din nou orbirea, readu-mi zâmbetul pe buzele uscate. Fă-o cât mai curând, atâta timp cât se poate, atâta timp cât durează visul, atâta timp cât dorești să fii iubită de mine… un orb.

Să ne vindem țara

De o vreme mă macină un gând, gândul trădării de țară. Să o vindem…. știu cui, știu cum. Nu vă gândiți la alte furtișaguri precum cele care ne îngrețoșază de douăzeci de ani încoace. Oricum pădurile ne-au fost vândute, la fel munții, apele, bogățiile într-o mare parte… mai au să ne vândă și cerul de deasupra capetelor.

Ideea care mi-a încolțit în minte ar fi una asemănătoare celor care fie au guvernat fie au fost guvernate de setea de îmbogățire rapidă, de rapacitatea și ferocitatea nemernicilor care au concentrat puterea în ghearele lor de corbi. Ce ar fi să vindem totul?! Să ne vindem cerul, frumusețea munților, desimea pădurilor, verdele ideal al ierbii, albul neprihănit al florilor de cireș care m-au nins și m-au sărutat când am avut această idee. Să vindem adâncurile mării, să îi vindem murmurul neîncetat și duios sau tumultosul muget de furtună. Să ne vindem valurile, reci sau calde, sărate cum le știu parcă de o mie de ani, nisipul care ar putea fi atât de drăgăstos cu picioarele noastre dacă l-am lua în seamă… Să ne vindem delta cu tot ce înseamnă ea, nemărginirea unui spirit creator, taină, tristețe și bucurie, ciorbă de pește făcută așa cum numai lipovenii știu să o facă. Să vindem mănăstirile Moldovei, să vindem Apusenii, să vindem jalea Ardealului, câmpiile cu flori, iernile cu crăciunurile pline de farmec și de colindă, să ne vindem zăpezile, nopțile geroase sau pe cele calde îmbibate în miros de liliac, să vindem tot, absolut tot. Să ne vindem tradițiile, mâncărurile, istoria și ospitalitatea. Să vină străinii să le cumpere pentru două zile, trei, o săptămână sau două, și apoi să plece păstrând pentru totdeauna în suflet farmecul unei țări care nu își merită locul în mocirla porcilor. Mi-aș vinde în acest fel țara, dar nu așa cum alții și-au vândut până și sufletul.

Teama de întuneric

Încă de ieri mi-am dat seama că mă tem de întuneric. Mă tem puţin pentru ziua de mâine, mă tem că în curând voi pleca acasă şi nu îmi voi lua haine potrivite (de Paşti mereu mi se intampla, dacă e frig am haine subţiri, dacă e cald – haine groase), mă tem ca un om obişnuit de temerile sale, mărunte sau mai puţin mărunte. Dar când vine vorba de întuneric mi se face părul măciucă. Şi, slavă Domnului, păr am… Mă tem de întuneric pentru că acolo, pierdut cu gândurile mele, îmi dau seama că s-ar putea să nu fiu în stare să transmit ceea ce vreau să transmit; mă tem că gândurile mele îşi pierd din substanţă, din esenţă, transpuse în cuvinte, raţional sau iraţional; mă tem că nu voi putea fi înţeleptul care urlă în pustiu, doar un alt glas dintr-o ceată de nebuni. Sau de pierduţi. Sau de rătăciţi. Sau… de fapt acestea sunt gânduri care mă părăsesc repede. Nu mă laud, dar deja am o micuţă panoplie de cititori zilnici, care îmi dau încredere chiar dacă nu lasă comentarii; unii le fac la telefon, alţii doar revin şi e suficient. Aceste lucruri îmi dau încredere şi alungă gândurile negre legate de non-valoarea pe care ipotetic aş putea să o reprezint.

Şi după alungarea acestor gânduri nu mai rămâne decât teama de întuneric. Teama că m-aş putea pierde în adâncimea lui, că ochii mei nu vor mai putea distinge binele de rău, că degetul meu nu se va mai putea îndrepta în acele direcţii. Mă tem că spaima îmi va încleşta dinţii şi nu voi mai putea spune nimic, nu voi mai putea striga „hoţul!” arătându-l… Mă tem că picioarele nu mă vor mai ajuta în această nesecată alergare, dorinţă de răzvrătire. Şi mă mai tem că din întuneric, de undeva, nişte mâini mă vor cuprinde, mă vor strânge la un piept nevăzut şi îmi vor reteza brusc aripile pe care abia le întind, spunându-mi ca Liana în unul dintre comentariile ei: „e periculos să ai păreri proprii”. Da, mă tem de acest întuneric…