Amintire din autobuzul de astă iarnă

M-am trezit cu greu. Dormisem doar trei ore și când am auzit ceasul deşteptător sunând am gândit cu groază „…deja altă zi?!”. M-am ridicat din pat, mi-am făcut toaleta de dimineaţă şi am ieşit să fumez o ţigare. Întunericul făcea loc luminii zilei. Luminile artificiale care îl străpung în fiecare noapte erau deja stinse. O ceaţă lăptoasă, mai deasă ca ceţurile Londrei plutea, de nepătruns, în aer. Am fumat repede, încercând să mă gândesc la ce am de făcut în cursul zilei. Cu gesturi mecanice am aruncat ţigarea, mi-am îmbrăcat paltonul, am încuiat uşa şi am coborât în staţie. Priveam în jur, respiram nesătul aerul rece care îmi înţepa faţa cu milioane de ace nevăzute. Încercam să disting siluetele copacilor abia ghicite prin ceaţa necuprinsă, nestăvilită. Apoi, apărând ca printr-un miracol, autobuzul opri în staţie. M-am grăbit să urc, ştiind că în burta monstrului de fier aş fi fost mai protejat de acele pe care frigul mi le înfipsese în mîini. Deşi era o oră la care autobuzul este aglomerat, spre norocul meu, nu a fost nevoie sa mă înghesui, să fiu călcat sau să calc pe picioare, să arunc sau să îmi fie aruncate priviri subtile care exprimă nemulţumirea. Nici nu a trebuit să stau într-un picior, să primesc un cot în ficat de la pensionara nervoasă că îi încalc dreptul de a se duce la piaţă cu autobuzul, cale de o staţie. Nici nu am auzit comentarii cum că noi, tinerii din ziua de azi, nu ştim să respectăm bătrâneţea şi părul alb. Nici că am înţeles prost democraţia, că nu ştim decât să ne trezim târziu, să ne parfumăm şi să ne ducem cu autobuzul „cine ştie unde”. Iar ea, sărmana pensionară cu o pensie de două milioane pe lună este obligată! să se trezească dimineaţa să meargă la piaţă, dar nu are loc în autobuzul care ne duce şi pe noi, tinerii, „cine ştie unde”.

După cum spuneam, nu am auzit aceste predici, nu am primit coate şi nici nu am fost călcat în picioare. Mă ţineam cu mâna dreaptă de spătarul unui scaun şi priveam pe fereastră, cautând să străpung perdeaua de ceaţă. Număram siluetele copacilor de pe marginea drumului, înjuram Bucureştiul, ca de obicei, populaţia lui, aglomeraţia, mizeria…totul. Aglomeraţia făcea însă ca autobuzul să se mişte încet, să oprească de nenumărate ori, la nenumărate semafoare imaginare aşezate acolo de coada de maşini conduse de alţii care se duc „cine ştie unde”. Ca să îmi treacă timpul mai repede am început, cum fac uneori, să recit în gând poezii pe care le-am memorat cu sau fără voia mea. „Asurzitoare strada în jurul meu mugea./ Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă,/În voalurile-i negre, de doliu, fastuoasă/ Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea/ Cu…”

– Cocoană, dă-te că te bag în pizda mă-tii!!!

Versul pe care tocmai îl începusem mi-a stat în gât. Am întors aproape temător privirea, căutând să surprind incidentul. Apoi l-am văzut pe individul aspru şi iute la mânie. Trăgea după el două paporniţe de rafie, imense. Pe cap purta o şapcă de muncitor la uzină. Am făcut abstracţie de parlamentările şi injuriile adresate de respectiva cocoană fascinantului meu personaj şi am început să îl studiez. Am aşteptat să coboare, l-am urmărit cum şi-a tras după el, icnind, paporniţele şi l-am văzut oprindu-se pentru a îşi continua discuţia plină de vervă cu interlocutoarea sa. L-am studiat. Un Jean Valjean din epoca modernă. Acelaşi munte de om, aceeaşi faţă aspră, tăiată parcă în stâncă, aceeaşi asprime a chipului, a întregii fiinţe. Am încercat să îi văd ochii. Mi s-au părut verzi, spălăciţi, lipsiţi de orice urmă de umanitate. Doar o privire injectată, pornind mai degrabă din albul-gălbui al ochilor decît din irisul îngheţat. Buzele groase, scorojite, muşcate de vînt şi de pumni proferau injurii cu lejeritatea cu care un îndrăgostit i-ar vorbi iubitei sale de stele, de lună şi de înaltul cerului. Tenul măsliniu m-a indus pentru puţin în eroare, făcându-mă să ma gândesc dacă este cald la mare. Nu, nu era bronzat, aşa era el…sau poate o femeie jignită îi aruncase în faţă cacaoa cu lapte pe care a vrut să o bea la o oră mai matinală. I-am privit pâlniile care ţineau loc de urechi şi m-am temut pentru o clipă că acele antene parabolice mi-ar putea detecta gândurile. Purta un pulover cu model norvegian, acum murdar, scămoşat şi parcă plin de ulei, sau de vaselină. Am crezut din tot sufletul că acel pulover, cândva, arătase mai îngrijit, mai curat şi poate chiar fusese frumos. Acum, însă, era condamnat să acopere burdihanul unui individ necioplit care începea să îmi inspire silă. I-am privit geaca de piele, jerpelită, deschisă, şi nu m-am putut opri să nu mă întreb cum de nu îi este frig. Apoi mi-a venit ideea salvatoare…are şoricul gros, porcul. L-am văzut cum se apleacă, cum cuprinde paporniţele cu mîinile murdare, cum îşi strînge pumnii înspăimântători şi cum porneşte cu ele, icnind, gâfâind şi suduind. Autobuzul porni şi el. Semaforul arăta culoarea verde, din păcate, am gândit atunci, pentru că acel ocnaş modern era pierdut pentru vecie simţului meu de observaţie.

Unde rămăsesem? Aşa…”Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.” Am fost intrerupt din nou din elanul meu retoric. O voce caldă, calmă şi slabă mă întrebă parcă ruşinată dacă iau loc. Nu observasem că unul din scaunele din faţa mea se eliberase. M-am întors către posesorul vocii să îi răspund că nu. La înălţimea ochilor mei am întâlnit o privire intens de albastră, care parcă zâmbea şi plângea în acelaşi timp. Ochii mari, rotunzi, aproape m-au hipnotizat nu printr-o putere hipnotică ci prin expresivitate. Apoi am văzut parul rar, alb, tenul palid, obrajii căzuţi, parcă fără nerv peste maxilare. Un bătrân atât de frumos…un bătrân pe care mereu l-am crezut bunicul universal. I-am zâmbit şi i-am murmurat un „- vă rog” care mi s-a părut al unui copil extaziat. I-am prins braţul şi l-am sprijinit să ajungă mai aproape de scaun. S-a aşezat greu, cu un oftat, apoi m-a privit, mi-a zâmbit din nou şi mi-a mulţumit. După ce i-am zâmbit am încercat să mă retrag înapoi în mine, la poezia mea. Şi totuşi, magnetul acela pe care îl ajutasem să se aşeze începea să se facă simţit. Fruntea era înaltă, brăzdate de căteva riduri. Obrajii lăsaţi aveau şi ei câteva pârâiaşe care le strabăteau şesul. Când zâmbea observasem ridurile din colţul gurii şi al ochilor, dar acum mi se păreau şi mai frumoase. Nu ştiu, pot fi frumoase ridurile? Cred că unele da…pentru că acesta era un bătrân cu riduri frumoase, riduri care nu îl făceau de nerecunoscut pe tânărul de acum câteva zeci de ani. Aceste riduri doar confereau distincţie, aduceau în faţa ochilor mei Bunicul, Batrâneţea în forma ei frumoasă, formă percepută doar de noi tinerii, nu şi de ei. Avea nasul mare, ascuţit, cu cateva puncte negre. Bărbia era pătrată, de fapt întreaga faţă era ca un pătrat, dar nu mi-a  lăsat impresia neplăcută a unei sculpturi nereuşite. O bucăţica de piele de pe gît era descoperită de fularul gri. S-a mişcat, să se aşeze mai bine, a oftat din greu şi şi-a dat părul pe spate cu o mână tremurândă. Mîna, cu degete lungi, era şi ea brăzdată de semnele bătrâneţii, de riduri şi de câteva pete maronii. După ce şi-a îndeplinit sarcina a poposit pe genunchi şi a rămas acolo, inertă, parcă deja cuprinsă de suflul morţii. Îl priveam, îmbrăcat în paltonul sărăcăcios, înfăşurat cu fularul acela gri, vechi, dar curat. Pantalonii de costum, calcaţi la dungă, purtându-şi cu demnitate vârsta înaintată. Nişte bocanci negri, îngrijiţi, scîlciaţi într-un mod cât se poate de acceptabil au fost ultima mea teamă, dar eram, în sfârşit, convins. Frumoasă deghizare…cine eşti? Moş Nicolae? Sau poate chiar Moş Crăciun? Sau poate doar un bătrân care îmbătrânise frumos, care îşi păstrase bunul simţ, care putea să dea lecţii de vestimentaţie şi de pedanţă multora dintre noi.

Totuşi, cel mai mult îmi plăcea faţa lui. Acea faţă pătrăţoasă, care în faţa bătrâneţii reuşise să păstreze o distincţie aparte. Sau poate, împăcându-se bine cu bătrâneţea, devenind prietene, primise acest cadou, distincţia. Nu m-am gândit mult la asta, mi s-a părut inutil atunci. Căutam să îi privesc ochii, acei ochi care mă izbiseră, dar nu îmi doream să observe că îl studiez. Am văzut din nou acel albastru…apoi acea ceaţă din ei, zâmbetul, tristeţea şi lacrimile. Nu plângea. Nu avea ochii apoşi ca acei beţivi buhăiţi de băutură cu ochii injectaţi. Nu ştiu dacă era trist, dar cred că nu. Nu pe moment. Şi totuşi, privirea lui, ochii lui erau lăcrimoşi ca ai unei căprioare. Cu cât îi priveam mai mult cu atât mai mult aveam impresia că un strop de ploaie se va desprinde din cerul înalt şi va brăzda şanţurile obrazului. Dar mă înşelam. Privirea lui, pe jumătate fericită, pe jumătate tristă mi-a demonstrat-o. Apoi zâmbetul său cald, bun, înţelegător, protector, înţelept. Nu urma să plângă. Doar că îşi lăsa sufletul să îi părăsească puţin căte puţin trupul, expresiv, arătînd cicatricile cine ştie căror suferinţe, şi euforiile cine ştie căror mari bucurii. Îl priveam în ochi şi îl vedeam suferind, răpus de un glonte undeva pe o cîmpie îngheţată şi însetată, sete care s-a mai potolit cu câţiva stropi din sângele lui. Sau îl vedeam undeva într-o grădină de vară a micului Paris, undeva la şosea, mâncând friptură, bând vin şi ascultând muzicanţii. Îl vedeam în faţa preotului, spunînd plin de emoţie „da”, radiind de fericire că se căsătoreşte cu cea pe care o iubeşte…şi mulţi ani mai târziu, tot în faţa preotului şoptind printre lacrimi „da” când slujitorul crucii spunea despre răposată ca a fost cea mai bună soţie din lume. L-am văzut alături de un puşti cu părul şaten, mângâindu-i căpşorul înainte de culcare şi l-am văzut lăcrimând când părinţii – copiii lui – au venit să îşi ia fiul înapoi acasă. Şi în sfârşit, l-am văzut singur, copleşit de singurătate şi trist. Dar i-am văzut şi fericirea. „Am trăit, şi de bine de rău a fost o viaţă frumoasă. Am iubit şi am fost iubit. Moartea? Să vină, voi fi din nou împreună cu Ea.” Ochii aceia m-au lăsat să văd totul. Am văzut neînfricarea, împăcarea cu soarta, cu moartea, deziluzia provocată de suferinţe şi fericirea produsă de evenimentele plăcute, dar nu am văzut regretul. Şi pe când mă pregăteam să mă despart de magnetul meu, când mi-am dat seama că trebuie să cobor, că în câteva secunde am parcurs un drum  de 30 de minute, ochii aceia albaştri mi-au vorbit, cu o voce calmă, slabă, caldă: „Şi tu vei fi fericit”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s