Privind în urmă…

          Ploaia şiroia pe geamurile aburite. Tunetele întrerupeau tăcerea de mormânt a nopţii, iar fulgerele tăiau adânc în carnea întunericului. Mult prea adânc. Uneori nu este bine să te afunzi prea mult în beznă, ai putea să dai de lucruri care e mai bine să rămână neştiute. Nu îmi vine să cred că am fost cândva bun. Că suferinţa fizică îmi provoca dezgust, că suferinţa psihică îmi storcea lacrimi… Cum poate să fie cineva bun? Pentru ce motive? Bezna nopţii are sensul ei… Noaptea mă cufundam în visare, îmi sondam adâncurile memoriei şi ale sufletului. Şi nu descopeream decât slăbiciune, teamă şi suferinţă. Până când el mi-a vorbit prima oară. Într-o noapte în care un fulger a brăzdat întunericul atât de adânc încât a lăsat o urmă în trupul acestuia. O urmă de forma unei siluete nebănuit de puternice. Cu ochii roşii, injectaţi, m-a fixat. Zâmbetul său ironic tăia în sufletul meu răni nevindecabile… Se înclină în faţa mea, îmi prinse mâna şi mi-o sărută. Am simţit cum carnea îmi arde, atinsă de aburul veninos al respiraţiei lui. „Lasa-mă!” am strigat. Râsul său îmi producea dureri fizice, zâmbetul îmi biciuia sufletul. Teama pe care o simţeam se evaporase, lăsând locul deznădejdii şi furiei. „Cerşetorule!” îmi strigă brusc. Pumnalul căzut la picioarele mele sună metalic, acoperind cu zgomotul său vocea tunetelor. Lucea minunat în lumina fulgerelor şi parcă îmi şoptea „sunt al tău, doar al tău. Renunţă să aştepţi, întinde mâna şi ia ce ţi se cuvine.” Am simţit cum palma îmi sângera când am atins lama strălucitoare. Hohotul lui de râs mă cuprinse, îmi zdrobi orice împotrivire, îmi cuceri definitiv sufletul. Imagini nebănuite îmi treceau prin faţa ochilor, conferindu-mi puteri noi, absolute. Aş fi putut să fac soarele să răsară în puterea nopţii, aş fi putut prăbuşi îngerii cu o singură privire. Am privit în urmă şi mi-am văzut eul îngenuncheat. „Ridică-te, prinţe, condu-ne.” îmi şopti o voce nevăzută. Am aprobat tăcut din cap, cerul se deschise brusc sub picioarele mele şi în căderea eternă mi-am desfăcut aripile uitând să mă mai supun, să mai cer îndurare.

Anunțuri

Delir

Mă implora cu privirea pierdută în orizonturile negre ale trecutului să reluăm tot ce a fost. Să renunţăm să privim totul ca fiind ceva ce a fost. Să apropiem de buzele iubirii noastre lacrimile pe care le-am vărsat unul pentru celălalt, în speranţa că setea se va stinge şi durerea va trece. Părea sigură că resuscitarea a tot ce am reprezentat noi doi împreună, şi, separat, unul pentru celălalt, va fi posibilă prin atingerea uşoară a răsuflării ei care îmi mângâia obrazul. O sorbeam din ochi, îi inspiram mirosul mai înnebunit ca cel care în ultima clipă a vieţii trage aerul în piept pentru ultima oară. Totul mă chema spre ea. Toate mă împingeau în braţele ei. Dar ce a fost stricat mai poate fi reparat? Mai poate ceva atât de gingaş ca ceea ce simţeam să respire în voie după o asemenea ruptură? Cum am fi reacţionat mai târziu, când ne vom aminti învinuirile pe care ni le-am aruncat unul celuilalt? Fiecare simţea că a oferit totul, credea că şi-a deschis sufletul în întregime…. şi amândoi simţeam încă duritatea uşii la care bătuserăm fără să o putem deschide, pierduţi unul în sufletul celuilalt.

Amintirea acelui ultim cuvânt, fatal, mai mult şoptit, amintirea acelei ultime priviri, tulbure de lacrimi sărate…. vor trece ele vreodată? Nu sunt ele chiar tăietura nemiloasă care a ucis acea legătură ce părea indisolubilă, pecetluită pe vecie cu voia infinităţii?! S-au pierdut şi încrederea, şi neîncrederea, şi durerea, şi bucuria, şi fericirea. Zâmbetele nu mai există, strângerile de mână sunt uitate undeva într-un colţ prăfuit al inimii. Vorbele frumoase, gesturile tandre… amintiri dintr-un vis frumos, sau poate experienţe neuitate dintr-o viaţă anterioară. Eu nu mai sunt eu, acela, ea nu mai este ea… Îmi este atât de străină, şi totuşi o iubesc atât de mult…

Mă ruga să o iert aşa cum mă iertase ea pe mine, deşi eu o iertasem de când ecoul vorbelor ei se stinsese în tăcerea de gheaţă. Pentru că iubirea nu există fără iertare. Iar eu o iubeam. O iubesc. Nu, nu mai e nimic de iertat. Şi totuşi, nu o pot primi înapoi în braţele mele. Cum ne-am mai putea privi? Cum să facem să nu ne plecăm niciodată ochii în faţa privirii celuilalt? Dacă nu te pot privi cum să te iau înapoi?! Ar reîncepe totul de la zero, am spune. Deşi amândoi ştim că între noi zero este de fapt un punct mort, o moarte clinică… şi greutatea acelei idei ar fi atât de covârşitoare! Mai covârşitoare decât clipa în care ne-am privit pentru ultima oară, înainte de a ne întoarce spatele. Şi mai târziu ne vom contrazice pentru nişte nimicuri, şi-ar face loc imputările, reproşurile…. Cu ce drept?! La ce bun? Doar ea m-a făcut să vibrez, doar ea m-a făcut să plutesc. Doar ea, această plăsmuire a imaginaţiei mele, transpusă în mod real în cea care mă priveşte cu ochi rugători.

Iar eu am trecut peste suferinţă. M-am ridicat din locul în care aripile mi-au fost smulse şi am învăţat să merg. Cu paşi nesiguri, clătinat. Dar am mers. Ca să înveţi cu adevărat să zbori trebuie mai întâi să ştii să te târăşti. Şi uneori, noaptea, chinuit de vise, consumat în deliruri îmi strig şoptit iubirea. O privesc, cu părul răvăşit acoperindu-i chipul drag. E ea, cea pe care o văd în vis, dar cum pot să cred în realitatea ei? Tocmai acum când sunt resemnat… ea nu există, sau dacă există este pierdută pentru mine. Îmi este atât de dor de ea, de amintirea ei pe care nu vreau să o distrug! De ce aş face ceva care să îmi alunge şi acea ultimă amintire?

Plecare

          Ce s-a întâmplat?

          Nu știu… am văzut-o plecând. I-am privit silueta depărtându-se, dispărând treptat în ceață. M-a cuprins o tristețe înfiorătoare. Am vrut să o strig, să se oprească, să îmi mai lase câteva momente în care să mă obișnuiesc cu ideea. Nu am putut să scot nici un sunet prin buzele uscate. Gura îmi era cleioasă, dinții mi se încleștaseră. Pulsul a început să mi se accelereze. Am simțit mai întâi cum pieptul dă să mi se spargă. Apoi tâmplele au început să îmi pulseze. Am vrut să duc o mână către ele, să le ating într-o încercare de a le calma… Am simțit cum paloarea mi se răspândește pe chipul crispat, sub forma unei fierbințeli înghețate. Simțeam cum la rădăcina părului se naște o transpirație rece. Imaginile au început să se tulbure. Contururile deveneau nesigure, ireale, schimbătoare. Lumina pâlpâia devenind din ce în ce mai slabă, deși făceam eforturi supraomenești să îmi țin ochii deschiși. Nu am mai auzit nimic decât niște glasuri de copii – copiii noștri nenăscuți încă. Cântau, parcă bucurându-se că voi fi lângă ei, dacă nu aici, unde sunt eu, acolo unde sunt ei. O plutire, ca o alunecare, ca o înălțare, un zbor lin în care fluctuațiile erau ceva cât se poate de normal. Înainte să tragă după ea cortina groasă a ceții s-a oprit și m-a privit încă o dată. Pentru ultima oară. Nu m-am speriat, deși fața ei până atunci îmbujorată era descompusă. Slăbise mult, își pierduse puterile… era ea și totuși altcineva. Am privit-o în ochi, zâmbind. Și atunci inima s-a rupt în mine.

O renaștere a miturilor

Realitatea înfrumusețează mitul sau mitul înfrumusețează realitatea? O întrebare grea, cu argumente pentru fiecare răspuns în parte. Dar indiferent de care ar fi acest răspuns sufletele ne vor vibra mereu în fața măreției legendelor, înclinându-se în fața puterii lor, în fața impresiei de neuitat pe care o produc.

Nu de multe ori am constatat că majoritatea au privirea atât de fixată înainte, sunt atât de prinși în prezent încât uită să se mai uite în spate. Dar ce se întâmplă când mitul înfruntă prezentul? Ce se întâmplă când cei care nu uită să privească în spate aruncă pe taraba ieftinului modernism miturile din trecut, esența lor fantastică, fantezia și farmecul lor? Apare ceva uimitor, inspirant, plin de fericire, de vioiciune, de voioșie de… e atât de adevărat că sărmanele noastre cuvinte nu pot cuprinde în ele toate trăirile noastre!

Una dintre particularitățile mitologiei celtice este invocarea și obținerea mântuirii prin artă. Nu puțini au fost maeștrii care puteau vrăji creaturile prin puterea muzicii și a poeziei. Și unii dintre acești maeștri există și azi, stau ascunși pe cine știe unde și apar din senin, uimind, cucerind, vrăjind totul, instrumentele folosite și cugetele oamenilor.

Eluveitie? O adunare a acestor vrăjitori desprinși din ceața miturilor celtice… Necunoscuți ochiului profanului, dar deja cunoscuți păgânului care sălășluiește în noi, care tânjește după credința primordială în forțele naturii, plin de dor după creaturile fantastice pe care le recunoștea acum mai bine de două mii de ani. O trupă de folk metal, cu influențe de death metal – influențe care le pot fi totuși scuzate. I-am descoperit anul trecut, mi-au plăcut… Nu speram însă să mă șocheze (pozitiv!!) în asemenea măsură. O evoluție(?) neprevăzută, o abandonare a death metalului în favoarea legendei și a fericirii de a o retrăi. Spiridușii, zânele pădurii, druizii și-au reînceput dansurile pe verdele orbitor al dealurilor îmbrăcate în prețioasa mantie a naturii. Modernul se năruie, grijile dispar, civilizația se intoarce la locul de naștere, uitând să mai alerge, uitând să mai uite…

Ruptură (Răzvan Nicula)

În nopţile cu lună

Şi stelele deşarte

Când mii de morţi se-adună

Toţi mirosind a moarte,


Întreaga mea fiinţă

Renaşte în visare

Şi fără cunoştinţă

Îţi cade la picioare.


În zilele cu soare

De-i neudat pământul

Doar zâmbetu-ţi nu moare

Furând din zori avântul,


Şi aripile-ntinse

Spre nevăzute stele

Cu flăcările stinse

Te duc în zbor cu ele.


Împovărat de patimi

Gem, braţele-mi întind,

Cu ochii arşi de lacrimi

Doar te-am văzut fugind;


Zadarnic plâng în noapte

Zadarnic râzi în zi

Eşti dusă către moarte

Şi n-ai să mai revii.

Când Sfântul Duh ațipește

Când Sfântul Duh ațipește se nasc monștrii. Care apoi se dezlănțuie. Ne înrobesc, ne manipulează, ne supun dorințelor lor nebunești de putere și batjocoresc ceea ce de fapt ar fi datori să slujească. Datorită lor în religie nu este loc pentru convingeri personale, pentru sete de cunoaștere. Nu mai este loc decât pentru bigotismul, habotnicia lor. A popilor, reprezentanții lui Dumnezeu, fiare care urmăresc exclusiv interesul personal, avantajul material cu precădere, mici anticriști deghizați în preacucernici. Mi-e silă de bărbile lor încâlcite pe care și le doresc a fi impunătoare, mi-e silă de privirea lor mincinos de cucernică, mi-e silă de glasul blând plin ochi de falsitate. Dar îmi sunt simpatici când încep să propovăduiască iubirea de aproape, milostenia și înduioșarea față de suferințele aproapelui. Mă fac să râd, uneori chiar în hohote. Dar să mă ierte sfinții părinți că nu mă înduioșază starea lor materială, că nu sunt dispus să las în cutia milei nici zece bani pe care să îi folosească ei la plata forfetarului de la firmulițe. Nu mă înduioșez deloc că preacuviosului nu îi ajunge remunerația ca să își pună benzină în mașinile confortabile pe care nu și le-a luat el ci i-au fost date de Dumnezeu.

La o primă impresie pot părea lipsit de umanitate și, mai grav, de bun simț. În apărarea mea, însă, sar argumente de necombătut. De necombătut logic și argumentat – popii sunt în stare să combată orice, oricum, dar fără a prezenta argumente. Simpla invocare a Duhului Sfânt este imperios necesar să fie suficientă. Doar că Sfântul Duh sforăie. A ațipit la început, apoi s-a cufundat într-un somn din ce în ce mai adânc din care e foarte puțin probabil să se mai trezească.

Așa că, în lipsa organului superior de control, care demult nu mai veghează la giumbușlucurile lor, tagma preoțească s-a dezlănțuit cu ardoare într-o nouă goană după aur. Dovada…? În ziua de Paști a murit un om. Un om cu frica lui Dumnezeu, mai bun decât mulți, mai rău decât alții. Sărac, totuși, că așa e țara asta. Nimic șocant – moarte naturală, de bătrânețe. În zona noastră încă se practică obiceiurile vechi, popii încasează de la credincioși (nu cred că dau chitanță!) o sumă de bani pe care popular o numim sidoxie. Că așa e la noi. Întrucât bietul decedat nu și-a permis să plătească sidoxia și fiind zgârcit(zice sfântul preot; eu zic cum dracu’ să fii, dacă nu ai bani?!) nu prea onora cutia milei cu obolul cuvenit, refuzul popii de a îl îngropa a venit firesc, pe un fond de cădere nervoasă, respectiv năruire a viselor la comoara pe care ar fi încasat-o pentru îndeplinirea slujbei. Nu voi intra în detalii ample, nu le consider necesare. Taica popa ba invoca sfintele paști (intenționat scrise fără majusculă, pentru el nu prea au valoare) ba lipsa de timp sau mai știu eu ce alte motive și motivații, ba promitea că peste trei-patru zile. Membrii comunității invocau credința creștinească, bunul simț, datoria de păstor al sufletelor, divinitatea. Când totul părea pierdut pentru sărmanul trup care aștepta să fie dat pământului una dintre bătrânele care făcuseră front comun simpatizând cu dispărutul amenință cu pro tv-ul. Și minune mare… Sfântul Duh se pogorî pe loc în inima neînduplecatului părinte, îl mustră blând trăgându-i și un bobârnac peste urechile ciulite (după zvonuri de afaceri) și îl învăță ce înseamnă cu adevărat mila creștinească și îndatoririle sale. Bătrânul fu îngropat. Ca un câine. Popa grohăi niște vorbe lăudându-l pe robul lui Dumnezeu chemat la Tatăl său ceresc, mormăi o jumătate de rugăciune și dădu startul la fuga către cimitir. Unde mai bolborosi o rugăciune și dus a fost.

Mărturisesc că nu am participat la înmormântare, totul mi-a fost povestit cu lux de amănunte, ca o anecdotă. Dar chiar și așa, întâmplarea aceasta m-a făcut să îmi doresc ca Dumnezeu să nu fi murit în somn. Pentru binele acestor infami, pentru binele fiecarui element al acestei tumori cancerigene a religiei numite Biserică, îmi doresc ca Dumnezeu să fi supraviețuit pentru a îi judeca. Altfel îi vom judeca noi în sufletele noastre.

România imbecilă

De ce România imbecilă? Întinderea teritorială, solul, munții, apele, cerul nu au nici o vină că aparțin din trupul acestei țări. Și nu se disting prin imbecilitate ci prin frumusețe. Imbecilitatea provine din altă parte… din noi. Toate serviciile de media mustesc de imbecilitate, parlamentul, guvernul, toate instituțiile statului bubuie… România nu are nici o vină că admitem să fim manipulați, că nu ne luptăm pentru interesul nostru, că ne doare în bască de viitorul sumbru cu care deja ne-am împăcat. Poporul român este parte din România și mă conving din ce în ce mai mult că țara se imbecilizează pe zi ce trece. E normal, la modul în care ne comportăm, la modul în care ne tratăm istoria și pe noi înșine. Nici nu am fost niciodată niște luptători. Românul a pus mâna pe arme doar atunci când i-a ajuns cuțitul la os. Dar mă întreb… când dracu’ ne ajunge cuțitul la os?! M-am săturat să tot aștept, să tot sper să…. Nu cer revoluție, nu cer vărsare de sânge, cer curățenie. Mi-ar plăcea să fiu tratat altfel, nu doar ca un consumator tembelizat. Sau în fine, dacă asta sunt, măcar să mi se servească gunoiul pe care îl înghit într-un ambalaj frumos, atrăgător.

Suntem oameni, suntem supuși greșelii, dar unele greșeli sunt scuzabile altele nu. M-am uitat la meci, vineri seara. Nu aprofundez, nu mă interesează să fac o cronică sportivă. Oricum spectacolul nu a venit din teren, ci din cabina comentatorilor. Nici pe ei, sărmanii (cu duhul) nu vreau să îi fac harcea-parcea. Ei sunt foarte bine angrenați într-un sistem care merge ca uns. Nu îi poți condamna pentru prostia lor deoarece poporul român se dorește a fi exact acel segment căruia să i se adreseze niște inepți. E perfect adevărată zicala “cum e turcu-i și pistolul”. Din păcate nu își poate găsi echivalența în “cum e comentatorul e și poporul”. Ar fi normal, având în vedere că toți provenim din același sistem, și în funcție de calitatea sistemului am avea șansa de a ne fructifica fiecare capacitățile. Mai apropiată de adevăr ar fi transpunerea vechii zicale în “cum e poporul e și comentatorul”. Așa e normal, să avem comentatori după posibilitățile noastre. Degeaba am avea comentatori buni, pentru că nu am înțelege ce ar vrea să spună. Dar înțelegerea este deplină când un prost îi vorbește altui prost. Și poporul român e prost. Nu că ar fi fost dintotdeauna, dar s-a căutat subjugarea și îndobitocirea lui, obiectiv îndeplinit în proporție de 90%.

Chiar la începutul transmisiunii ne-a fost prezentat cadrul natural în care urma să se desfășoare marele meci. Spectatori într-un număr impresionant, care își încurajau favorita, respectiv înjurau cu clăbuci la gură echipa adversă; torțe, coregrafii mai bine puse la punct ca cele de la paradele de 23 august; un vacarm îngrozitor. Nu acest cadru a fost cel care mi-a făcut pielea de găină și bogatul păr măciucă, ci plastica încheiere a introducerii emanată de la stimabilul comentator sportiv: “infernul a  coborât în Ghencea”. Mirobolant! Mirific! Poetic până la Dumnezeu și înapoi! Mi-a vibrat sufletul în fața unei aprecieri artistice de asemenea valoare. Dar…. ia stai, stimabile… infernul a coborât în Ghencea?! Poetic, poetic, dar sfidezi orice lege a bunului simț, a culturii, a inteligenței…

Popii spun că raiul se poate pogorî pe pământ… adică raiul poate coborî în Ghencea, la fel de bine cum o poate face la Timișoara sau la Cluj. Dar să se coboare iadul? Păi eu știam că pământul este zona de conflict, întinderea care separă raiul – aflat undeva prin ceruri – de iad (infern). Ordonarea logică a celor trei teritorii, pe verticală, de sus în jos, ar fi rai-pământ-iad. Cum mama dracului să coboare iadul în Ghencea dacă opinia generală este că… Mă opresc, intru în detalii și aș lungi degeaba acest post. Oricum respectivul nu îl va citi și va rămâne cu convingerea sinceră că această sintagmă poetică merită folosită în continuare.

Totuși, Infernul nu avea cum să coboare în Ghencea. Stadionul este în România și, din nefericire, România este iadul. Nu se coboară infernul în sine însuși, pentru că, pun pariu, Freud e mult prea ocupat cu altceva ca să mai aibă timp de seminarii cu Hades și cu Persefona. Eu, în schimb, nu sunt așa ocupat încât să nu îmi respect hotărârea luată vineri seara. Pe partea interioară a ușii de la intrare îmi voi afișa mesajul primordial, care probabil îmi va mai curma revolta și mă va liniști. Îl voi citi de fiecare dată când voi ieși din casă, sunt sigur că este în interesul meu. Și, poate, dacă inițiem o petiție, vom convinge guvernanții ca la granițe să afișăm, sub numele României, acest mesaj de avertizare – “Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate”.