Când Sfântul Duh ațipește se nasc monștrii. Care apoi se dezlănțuie. Ne înrobesc, ne manipulează, ne supun dorințelor lor nebunești de putere și batjocoresc ceea ce de fapt ar fi datori să slujească. Datorită lor în religie nu este loc pentru convingeri personale, pentru sete de cunoaștere. Nu mai este loc decât pentru bigotismul, habotnicia lor. A popilor, reprezentanții lui Dumnezeu, fiare care urmăresc exclusiv interesul personal, avantajul material cu precădere, mici anticriști deghizați în preacucernici. Mi-e silă de bărbile lor încâlcite pe care și le doresc a fi impunătoare, mi-e silă de privirea lor mincinos de cucernică, mi-e silă de glasul blând plin ochi de falsitate. Dar îmi sunt simpatici când încep să propovăduiască iubirea de aproape, milostenia și înduioșarea față de suferințele aproapelui. Mă fac să râd, uneori chiar în hohote. Dar să mă ierte sfinții părinți că nu mă înduioșază starea lor materială, că nu sunt dispus să las în cutia milei nici zece bani pe care să îi folosească ei la plata forfetarului de la firmulițe. Nu mă înduioșez deloc că preacuviosului nu îi ajunge remunerația ca să își pună benzină în mașinile confortabile pe care nu și le-a luat el ci i-au fost date de Dumnezeu.
La o primă impresie pot părea lipsit de umanitate și, mai grav, de bun simț. În apărarea mea, însă, sar argumente de necombătut. De necombătut logic și argumentat – popii sunt în stare să combată orice, oricum, dar fără a prezenta argumente. Simpla invocare a Duhului Sfânt este imperios necesar să fie suficientă. Doar că Sfântul Duh sforăie. A ațipit la început, apoi s-a cufundat într-un somn din ce în ce mai adânc din care e foarte puțin probabil să se mai trezească.
Așa că, în lipsa organului superior de control, care demult nu mai veghează la giumbușlucurile lor, tagma preoțească s-a dezlănțuit cu ardoare într-o nouă goană după aur. Dovada…? În ziua de Paști a murit un om. Un om cu frica lui Dumnezeu, mai bun decât mulți, mai rău decât alții. Sărac, totuși, că așa e țara asta. Nimic șocant – moarte naturală, de bătrânețe. În zona noastră încă se practică obiceiurile vechi, popii încasează de la credincioși (nu cred că dau chitanță!) o sumă de bani pe care popular o numim sidoxie. Că așa e la noi. Întrucât bietul decedat nu și-a permis să plătească sidoxia și fiind zgârcit(zice sfântul preot; eu zic cum dracu’ să fii, dacă nu ai bani?!) nu prea onora cutia milei cu obolul cuvenit, refuzul popii de a îl îngropa a venit firesc, pe un fond de cădere nervoasă, respectiv năruire a viselor la comoara pe care ar fi încasat-o pentru îndeplinirea slujbei. Nu voi intra în detalii ample, nu le consider necesare. Taica popa ba invoca sfintele paști (intenționat scrise fără majusculă, pentru el nu prea au valoare) ba lipsa de timp sau mai știu eu ce alte motive și motivații, ba promitea că peste trei-patru zile. Membrii comunității invocau credința creștinească, bunul simț, datoria de păstor al sufletelor, divinitatea. Când totul părea pierdut pentru sărmanul trup care aștepta să fie dat pământului una dintre bătrânele care făcuseră front comun simpatizând cu dispărutul amenință cu pro tv-ul. Și minune mare… Sfântul Duh se pogorî pe loc în inima neînduplecatului părinte, îl mustră blând trăgându-i și un bobârnac peste urechile ciulite (după zvonuri de afaceri) și îl învăță ce înseamnă cu adevărat mila creștinească și îndatoririle sale. Bătrânul fu îngropat. Ca un câine. Popa grohăi niște vorbe lăudându-l pe robul lui Dumnezeu chemat la Tatăl său ceresc, mormăi o jumătate de rugăciune și dădu startul la fuga către cimitir. Unde mai bolborosi o rugăciune și dus a fost.
Mărturisesc că nu am participat la înmormântare, totul mi-a fost povestit cu lux de amănunte, ca o anecdotă. Dar chiar și așa, întâmplarea aceasta m-a făcut să îmi doresc ca Dumnezeu să nu fi murit în somn. Pentru binele acestor infami, pentru binele fiecarui element al acestei tumori cancerigene a religiei numite Biserică, îmi doresc ca Dumnezeu să fi supraviețuit pentru a îi judeca. Altfel îi vom judeca noi în sufletele noastre.
Nevermore 