Privind în urmă…

          Ploaia şiroia pe geamurile aburite. Tunetele întrerupeau tăcerea de mormânt a nopţii, iar fulgerele tăiau adânc în carnea întunericului. Mult prea adânc. Uneori nu este bine să te afunzi prea mult în beznă, ai putea să dai de lucruri care e mai bine să rămână neştiute. Nu îmi vine să cred că am fost cândva bun. Că suferinţa fizică îmi provoca dezgust, că suferinţa psihică îmi storcea lacrimi… Cum poate să fie cineva bun? Pentru ce motive? Bezna nopţii are sensul ei… Noaptea mă cufundam în visare, îmi sondam adâncurile memoriei şi ale sufletului. Şi nu descopeream decât slăbiciune, teamă şi suferinţă. Până când el mi-a vorbit prima oară. Într-o noapte în care un fulger a brăzdat întunericul atât de adânc încât a lăsat o urmă în trupul acestuia. O urmă de forma unei siluete nebănuit de puternice. Cu ochii roşii, injectaţi, m-a fixat. Zâmbetul său ironic tăia în sufletul meu răni nevindecabile… Se înclină în faţa mea, îmi prinse mâna şi mi-o sărută. Am simţit cum carnea îmi arde, atinsă de aburul veninos al respiraţiei lui. „Lasa-mă!” am strigat. Râsul său îmi producea dureri fizice, zâmbetul îmi biciuia sufletul. Teama pe care o simţeam se evaporase, lăsând locul deznădejdii şi furiei. „Cerşetorule!” îmi strigă brusc. Pumnalul căzut la picioarele mele sună metalic, acoperind cu zgomotul său vocea tunetelor. Lucea minunat în lumina fulgerelor şi parcă îmi şoptea „sunt al tău, doar al tău. Renunţă să aştepţi, întinde mâna şi ia ce ţi se cuvine.” Am simţit cum palma îmi sângera când am atins lama strălucitoare. Hohotul lui de râs mă cuprinse, îmi zdrobi orice împotrivire, îmi cuceri definitiv sufletul. Imagini nebănuite îmi treceau prin faţa ochilor, conferindu-mi puteri noi, absolute. Aş fi putut să fac soarele să răsară în puterea nopţii, aş fi putut prăbuşi îngerii cu o singură privire. Am privit în urmă şi mi-am văzut eul îngenuncheat. „Ridică-te, prinţe, condu-ne.” îmi şopti o voce nevăzută. Am aprobat tăcut din cap, cerul se deschise brusc sub picioarele mele şi în căderea eternă mi-am desfăcut aripile uitând să mă mai supun, să mai cer îndurare.