Lupta cu noi înșine

Scriu în toiul nopții, căutând parcă să ascund ceva rușinos. O fac în același mod în care aș face ceva condamnabil. Poate chiar asta fac. Mă las purtat de gânduri, ridicat către nori… un zâmbet cald îmi strălucește pe față, ca și cum ar fi primul și ultimul. E dureros să înveți să zâmbești în fiecare noapte iar dimineața, când te trezești, să uiți totul. Din nou să îmbraci platoșa aceea ruginită, spartă, îndoită de atâtea războaie. Din nou figura inertă, nemișcată, zâmbetul rece și formal, o mască perfectă care să acopere trăirile din interior. Și ochii… deveniți metalici, sclipitori, reflectând doar lumina soarelui și nimic din ce se întâmplă în necuprinsul sufletului.

La primul pas armele zăngăne tunător, amenințător. Copilul din interior pornește speriat către ascunzătoarea pe care și-a făcut-o undeva în cotloanele adevăratului eu, pus în lanțuri pentru ziua care începe. Respir profund, căutând să îmi uit visurile. Ochii închiși desenează binecunoscutul câmp de luptă. Iarba fragedă călcată în picioare, adierea vântului profanată de miasmele luptelor ce vor veni, viitoarele bălți formate din lacrimile cerului – lacrimi vărsate pentru cel căzut în genunchi.

Nările încep să îmi freamete, urechile surprind zvonul încă surd al vocilor care vor da viață strigătului impunător de luptă. Strigătul se apropie… îl simt cuprinzându-mă, înfiorându-mă, transformându-se într-o tornadă care mătură totul în cale… totul în afară de forța pe care trebuie să o arăt, chiar dacă nu îmi doresc. Am zărit silueta dușmanului… Îmi pornesc alergarea ușoară, păstrându-mi forțele pentru lovitura finală. Ochii ni se întâlnesc – privirea mea, metalică, necruțătoare, privirea lui, duioasă, iertătoare. Primul său gest este să îmi lase impresia că vrea să își depună armele la picioarele mele. Îi resping predarea, înfruntându-i privirea rugătoare. Nu trebuie să existe milă, nu am dreptul să dau dovadă de slăbiciune. Armele ni se ridică, se ciocnesc, conștiente că trebuie să își potolească foamea mușcând din carnea celuilalt. Setea, chiar dacă nejustificată, trebuie să fie potolită cumva… cu sânge și cu lacrimi. Cel din fața mea nu face decât să se apere, ferindu-se să mă atace, evitând orice mișcare prin care m-ar putea pune în pericol. Și acest mod al său de a mi se împotrivi îi aduce din nou pierzania. Cade cu pieptul străpuns, cu sufletul sfâșiat… sângele țâșnește șuvoi din partea stângă a pieptului, ochii îi varsă lacrimi. Îmi șoptește: “lacrimile sunt pentru tine”. Fără să îmi descopăr chipul, fără să îmi ridic masca îl privesc pe îngenunchiat. Și mă recunosc în el, în chipul lui, în zâmbetul trist, în suferință și în durere. Îi simt tristețea, îi simt rana deschisă. Îmi proptesc piciorul în pieptul lui ca să îl împing cu forță în noroiul de pe acest câmp pe care îmi voi petrece ziua. Îi simt căderea, rostogolirea, gem în locul lui… îmi șterg platoșa pătată de sânge, îmi șterg lacrimile vărsate de victima mea și pornesc încrezător în căutarea altor lupte, a altor victime.

Ca să mă calmez, înainte de a deschide ochii îmi imaginez munții înalți. Revăd liniștea lor impunătoare, forța pe care o exprimă…. Pădurea în care foșnește vântul și ochii nevinovați ai unui pui de căprioară, nedumeriți, triști, care parcă mă întreabă: “Tu de ce nu te poți juca altfel?”

2 comentarii la “Lupta cu noi înșine

  1. LuciaM spune:

    Impresionant… trist… frumos…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s