Ultimul pas către sinucidere

M-am trezit dimineaţa fără să presimt că nu voi mai vedea soarele niciodată. Am început ziua ca de obicei, cu aroma ameţitoare de cafea, cu mirosul aspru al tutunului ars şi cu inima bătând încă. Cerul prevestea doar semne de ploaie, nu moarte. Nu am ştiut nici o clipă că astăzi o voi alunga, că mă voi rupe de trecutul care reprezenta toată viaţa, toată forţa mea. Nu am simţit privirea cruntă a morţii, nici nerăbdarea ei. De nicăieri a apărut ea, exilata, ca un înger care se opreşte să îşi tragă sufletul pe un tărâm de vis. Zâmbea cu privirea plină de mine, cu braţele nerăbdătoare să mă cuprindă, să mă atingă. Pornirea nebună îmi impuse un zâmbet trist, convenţional, ca şi cum mi-aş fi prezentat falsele condoleanţele la înmormântarea unui necunoscut. Buzele nu mi-au tremurat când i-am spus adio. Aşa am simţit că trebuie… Atingerile ei, joaca respiraţiilor noastre apropiate, nu au reuşit să mă înduplece. Nu i-am spus nimic din ce nu îi spusesem până acum. Am lăsat-o să îmbrăţişeze implorator picioarele unui munte rece, abrupt, cu privirea pierdută spre alte orizonturi. Dar ea nu a înţeles că scrutarea aceea, privirea îndepărtată lăsa lacrimile să plouă departe de ea, acolo unde nu le va vedea niciodată. Nici nu a înţeles că întunecimea care o orbea avea menirea de a ascunde descurajarea care se răzvrătea împotriva voinţei mele, încercând să îi mângâie trupul. Nopţile noastre toride s-au pierdut în neant, împreună cu zilele pe care le-am trăit unul pentru celălalt, lăsând urme veşnice în amintirea mea şi în iubirea ei sfărâmată. Nu a simţit cum i s-a chircit trupul, nici nu şi-a simţit tremuratul buzelor. Nu îşi mai auzea clănţănitul dinţilor – rezultatul spaimei în faţa întunericului în care o aruncam. Nici nu va ştii vreodată cum îmi repetam obsesiv, cu buze însângerate de sângele ei şi al meu că îi va fi mai bine aşa. A simţit doar ofensa aruncată de tăcerea mea rece, de privirea de plumb. Am alungat-o, mutilată, ascunzându-mi perfect agonia. Pe măsură ce se depărta umbrele întunecate puneau stăpânire pe mine, irevocabil, în timp ce trupul ei se îndrepta, fără să îşi dea seama, spre lumină. De ce am alungat-o?! Pentru că, sunt sigur, abia acum îi începe fericirea, când în faţa beznei nepătrunse, a abisului înfometat de mine, mi-e gândul împletit cu trupul ei dăruindu-i ce nu i-aş fi putut oferi niciodată – sărutul de adio.

Anunțuri

2 comentarii la “Ultimul pas către sinucidere

  1. fireflight spune:

    Ma uimesti de fiecare data…superb!

  2. Nevermore spune:

    Sper sa am forta de a te uimi in continuare :). Candva iti ceream inca o sansa, crezand ca pot mai bine. Acum… mai da-mi o sansa, daca exista un comparativ de superioritate pentru „superb” voi cauta sa il ating.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s