Pierdut în realitate

Tenebrele nopții se alergau pe tavanul luminat de câteva raze palide de lună. Zăceam cu capul pe pernă, urmărind cu ochii întredeschiși joaca umbrelor, plutind către zările unei toropeli plăcute. Dintr-o dată ușa mâncată de carii scârțâi îngrozitor, ca și cum o poartă dinspre altă lume se deschidea cu râset sumbru.

L-am văzut cum începu să se plimbe în lung și lat prin cameră, scărpinându-și barba sură. Părul răvășit, cu fire pierdute între degetele crispate, punea parcă aceeași întrebare, retorică, cu cea abia șoptită de buzele nervoase și tremurânde. Ochii săi pierduți nu părură uimiți când îmi întâlniră privirea.

– Ce ne facem?! Țara e sub venetici, ne-au cotropit străinii…

Am încercat să mă ridic, plutitor, într-un cot. Se desprinsese din paginile cărții vechi de istorie, dar mantia îi atârna lipsită de speranță pe umeri și barba-i neîngrijită părea că vrea să îi părăsească fața într-o ultimă și rușinoasă fugă. I-am urmărit frământarea.

– Ce ne facem, cu cine ne aliem?!

Eterna nehotărâre nu îi dădea pace. Turcii… rușii… contează cu cine?! De parcă nu ar fi știut că toți au fost pe aici…

– Știu ce gândești, îmi spuse răstit. Am fost mereu nehotărât în chestiunile politice. Situația era grea, toți ne amenințau, chiar războaie fratricide… toți își doreau să fim ai lor, nu ceea ce suntem, ce ne-a fost scris să fim…

– Ce ne-a fost scris să fim, am spus rar, nu o să fim niciodată. Sau poate suntem. Te agiți degeaba, Brâncoveanule…

– Să taci! Mai bine taci decât să îți necinstești istoria, poporul, liderii… înainte se închinau în fața noastră, ne numeau „Domnia Ta”…

– Ești doar o umbră, un personaj de poveste de care nu își mai amintește aproape nimeni. Nehotărârea ta politică, gafele tale, aș putea chiar spune, ne sunt atât de actuale încât ne este indiferent cum se numește cel care le comite.

– M-am zbătut pentru cultură! Stilul arhitectural brâncovenesc este…

– Este uitat… în curând vom construi zgârie nori, sfidătoare turnuri care vor tulbura liniștea dumnezeilor.

– Cum îndrăznești?! În pictură, în vremea mea…

M-am văzut în picioare, prinzându-i mâna tremurândă și trăgându-l cu blândețe spre fereastră.

– Picturile cele mai răspândite sunt acestea, i-am spus arătându-i grafitti-ul de pe blocul vecin. În care istorie ai rămas?! De ce? Pentru ce? Toate pentru care te-ai zbătut ne sunt necunoscute, ne sunt uitate, amintiri vagi de care în curând nu ne vom mai aminti deloc, niciodată.

Căzu în genunchi, cu pumnii strânși, lovindu-și capul de podea într-o disperare nebună.

– Constantine! Ștefane! Radule! Matei!… ca străfulgerat de o idee salvatoare mă privi. Triumfa asupra mea, asupra nepăsării mele, asupra nihilismului rece cu care îl azvârleam în colțurile uitate ale istoriei. Sacrificiul rămâne! Sângele vărsat nu se spală. Nu se vede, dar grânele voastre se hrănesc cu sângele meu, al fiilor mei, al celor ca mine! Vă închinați Legii pe care eu nu am vrut să o părăsesc!

– Grânele noastre nu mai sunt ale noastre. Legea de care vorbești e un eres… Nu mai avem nevoie de sângele tău, al fiilor tăi, al celor ca tine…

Lacrimile îi străluceau ca diamantele în lumina lunii, în timp ce cuvinte suspinate obsesiv tălăzuiau spre zări. “Fiii mei… fiii mei…pierduți…”

– Acum înțelegi… la ce bun sacrificiul tău, Brâncoveanule?!

2 comentarii la “Pierdut în realitate

  1. cristina spune:

    Felicitari!

  2. Nevermore spune:

    Din nefericire nu eu merit felicitarile ci poporul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s