Fantasma

Începu să își caute cu gesturi înfrigurate pachetul cu țigări. Strânse cu buze febrile țigara, continuând să caute cu ambele mâini bricheta. Ce vis… de unde apăruseră ochii aceia tocmai în calea lui? Se trezise transpirat, abia stăpânindu-se să nu strige. Nu știa dacă gemuse în somn, dacă îi vorbise, dacă încercase să o strângă în brațe. O aștepta de multă vreme, de multe doruri împletite cu vise, de o eternitate de singurătate. Nu o întâlnise niciodată, dar o cunoștea, îi cunoștea mersul, gesturile… îi inspira parfumul cald al părului de câte ori își atingea perna. Căuta în continuare bricheta gândindu-se la părul ei negru vălurind pe umeri, la buzele care promiteau miliarde de șoapte, la cerurile spre care zburase.

Nu reușise să o oprească deși întinse disperat spre ea brațele goale. Pieptul umplut de suspine și de vise nu reușise să o simtă lipită de el, nici palmele oarbe nu avuseseseră timp să îi descopere chipul în mângâieri. Ea a zâmbit, i-a dat părul după ureche, s-a aplecat să îi șoptească ceva și apoi s-a răzgândit. A plecat privindu-l, spunându-i prin tăcere că încă nu a venit momentul să o cunoască, să o întâlnească. Iar el degeaba a strigat către ea să se oprească, degeaba a implorat-o să nu îl mai facă să aștepte. Își aminti vag că în momenul în care se trezise auzise un geamăt. Fusese al lui sau al ei? Fusese geamătul temnicierului sau al prizonierei? Cine gemuse?

O prinsese într-o noapte de vară, în nebunia unui vis, și de atunci o ținuse prizonieră în imaginația lui, în fantasmele și dorințele sale. O păzise cu strășnicie, cu ură chiar, temându-se ca ea să nu se piardă, să nu se piardă din memoria lui ca unda unui val rătăcit pe un țărm însetat. Și dacă gemuse temnicierul? Nu îi mai era de ajuns să o privească prin zăbrelele nopții, la lumina difuză a lunii. O dorea în brațele sale, materială și fluidă, prizonieră pentru totdeauna într-o lume a realității ireale în care o chema de multă vreme. O chema, o ruga să vină, o blestema, o amenința, dar mereu totul se sfârșea cu geamătul său deznădăjduit.

Dar dacă gemuse prizoniera? Dacă i se întâmplase ceva și a trebuit să plece pentru totdeauna? Dacă acele corzi suave ale imaginației pocniseră surd, aducându-i ei durerea morții? Măcar o dată să o mai vadă, chiar dacă nu o poate simți alături de el. Regreta că a chemat-o, că a blestemat-o, că a amenințat-o… îi era de ajuns doar imaginea ei, dar abia acum își dădea seama că aceasta i-ar fi fost suficientă pentru întreaga viață. O viață presărată cu durere, cu dor, cu dorință, cu zvârcoliri nebune ale sufletului, dar alinată de chipul ei.

Dacă ea a gemut, răspunzând în acest fel chemării morții? Dacă ea s-a dus și nu va mai reveni niciodată? Dacă visurile îi vor deveni goale… Dacă… dacă….  Privi disperat luna, dorindu-și parcă să își aprindă țigara de la flacăra ei. Ochii neliniștiți o implorară tăcut să nu îl lase să trăiască fără ea. Visul nu trebuie să moară decât o dată cu el. Mult mai târziu după ce va deveni realitate.

Luna păru că îi înțelege dorința. Îi zâmbi privindu-l, învăluit în fumul albastru de țigară, în fumul transparent al visului… Iar el, părându-i-se că a înțeles că nu e nimic pierdut, că totul va continua, privi recunoscător către cer, cu soarta spânzurată de stele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s