Exil

Mi-au spus să plec, să îmi caut norocul în lume. Mi-au lăudat potențialul și mi-au deplâns risipirea dacă aș rămâne acasă. Nu am vrut să plec, dar au căutat să mă alunge prin atitudinea lor binevoitoare. Am lăsat totul în urmă, mi-am luat bagajul minuscul și am pornit-o spre zările în spatele cărora nu am vrut niciodată să aflu ce se ascunde. Am străbătut dealurile copilăriei până departe, la poalele munților, și de acolo, făcându-mi curaj, am început să urc pe cărarea vieții. În față mi se deschideau lumi noi, locuite de oameni diferiți, unii grăbiți într-o alergare nebună, alții prăbușiți pe marginea drumului.

Am văzut în căutările mele răni groaznice, victime atacate în toiul nopții, jefuite de puritatea sufletului, de încrederea în bunătate și în frumos. Am văzut chipuri schimonosite de hohote demente, în care se citea plăcerea de a distruge, de a răpi speranța, de a devora visurile făurite de alții. De multe ori am vrut să mă întorc, să renunț la idealurile mele, la încurajările celor care avuseseră ticăloșia să trăiască prin succesul pe care mi-l prevedeau. Dar de fiecare dată le revedeam ochii înlăcrimați și reproșurile rostite de buze tăcute. “Ne-ai păcălit, ne-ai făcut să credem în tine… dar și tu ești ca noi”. Atunci îmi strângeam toate forțele, îmi adunam în piept amintirile și porneam mai departe, tot mai departe. Am sângerat în cale, am plâns, am ars de dor… dar am refuzat să mor fără să revăd, măcar încă o dată, locurile care îmi sunt dragi. Am acumulat ura în sufletul meu, i-am învinovățit pentru dezastrele mele pe cei care m-au aruncat în exil, dar mi-am continuat drumul neomenesc, calea inițiatică înspre moartea nevinovăției.

Am oprit să privesc în urmă la noroaiele prin care am trecut, la mocirlele din care am scăpat, la cerurile negre care și-au abătut mânia nejustificată asupra mea. Nejustificată… de atâtea ori le-am sfidat nepăsarea, de atâtea ori le-am amenințat cu pumnul scuipându-mi sângele pe divinitatea lor. Un sânge în care ardeau patimile care mi-ar fi rămas necunoscute dacă nu aș fi plecat niciodată. Am găsit o oglindă în care mă privesc de fiecare dată, cu ochii triști și încercănați, cu cicatrici care îmi brăzdează sufletul, cu semnul pierzaniei înscris în frunte. M-am pierdut oare pe drum? Sau doar am pierdut? A rămas doar dorul, dorul după verdele pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri, doar acolo. După florile care îmi zâmbeau, după iarba care îmi șoptea numele invitându-mă să mă întind între firele ei, după focul viselor care ardea mocnit și blând.  Nici atât nu mi-a rămas… a rămas doar fumul. Fumul încă unui suflet ars pe rugul exilului.

....

2 comentarii la “Exil

  1. Autumn spune:

    Din nou, ca de obicei, imi place, scrii foarte frumos!

  2. Nevermore spune:

    Multumesc! Ma hotarasem sa nu mai raspund la comentariile laudative, nu pentru ca nu ar avea valoare, dimpotriva, dar nu stiu ce as mai putea spune. Un simplu multumesc pare mult prea putin comparat cu incantarea si motivatia pe care mi-o ofera asemenea comentarii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s