Oaza

Într-o zi mi-a cerut să îi descriu o oază. Am început să mi-o imaginez, apoi să îmi caut cuvintele… voiam să fie oaza ei, cea mai liniștitoare și mai primitoare oază care a existat vreodată. Am adunat în imaginația mea vegetație luxuriantă, flori frumos mirositoare… un lac limpede, cu unde în culorile curcubeului, în care să își reflecte în fiecare dimineață chipul adorat. Apoi am căutat să o populez. Am căutat cele mai frumoase și mai periculoase specii de șerpi ai paradisului, cărora cu chinuri infernale le-am smuls colții și le-am extirpat veninul. I-am îmblânzit și i-am învățat să mângâie și să sărute dacă li se va cere. Le-am făcut un culcuș separat, la marginea oazei, în nisipurile încinse de soare, departe de copacii în care ar fi locuit păsările. Șoimi mândri și vulturi maiestuoși aleși cu cea mai mare atenție. Frumusețea lor, impetuozitatea, ar fi trebuit să îi fie ei izvor de mândrie că este stăpână peste aceste minuni. I-am învățat să i se supună, să se înalțe și să o lase să vadă, prin ochii lor, frumusețea acelui tărâm. Ca să nu se simtă singură i-am adus doi ogari și un cal… prințesa acelor nisipuri nu putea să fie lipsită de așa ceva. Când ar fi dorit ar fi încălecat și ar fi pornit în goană sălbatică prin căldura deșertului sau noaptea prin înfrigurarea lui. Când s-ar fi întors ar fi oprit lângă lacul în care s-ar fi răcorit complet goală, sub privirile cerului. Iar noaptea, ar fi găsit în cortul somptuos blănuri groase de animale care să îi oprească tremurul abia stăpânit. I-ar fi readus în scurt timp sângele în obraji, împrăștiindu-și în tot corpul ei căldura binevenită.

M-am împrietenit cu soarele și l-am rugat să ardă nisipurile din jurul oazei, cât poate de departe, ca ea să nu poată pleca. Nu a vrut niciodată să plece, dar într-un fel mi-o doream prizonieră, o doream înlănțuită veșnic de mine, cu lanțuri pe care nimic nu le-ar fi putut sfărâma. Plăsmuisem, poate, o închisoare splendidă, pierdută undeva în imaginația mea, sub razele toride ale soarelui și sub licărul misterios al stelelor. Îmi plăcea, dar simțeam că nu e completă. Lipsea ceva, cred, și deși mă întreba mereu de oaza ei îi spuneam că încă nu există. Îmi plimbam mereu ochii minții peste vegetația care o aștepta să îi învăluie cu foșnet trupul, ascultam susurul undelor lacului care aștepta să îi sărute picioarele cu apele sale… priveam animalele, panterele alese ca paznici, ogarii nerăbdători, șoimii și vulturii care se înălțau departe în cerurile albastre scrutând orizonturile, pândindu-i sosirea.

Ea nu a mai venit. Vulturii și șoimii s-au înălțat atât de sus, în mrejele amețitoare ale sirenelor cerului, și nu s-au mai întors niciodată. Ogarii au pornit în căutarea ei, în întâmpinarea ei, și au căzut răpuși de mirajele deșertului. Soarele și-a pierdut nerăbdarea și înfuriat că nu îi poate zări frumusețea a ars acel colț de rai care îi aparținea ei. Palmierii și-au aplecat trupul atingând nisipurile cu coroana ofilită. Ierburile au început să se usuce și să moară, zburând către o nouă viață pe alte pământuri, mai primitoare. Șerpii și-au recăpătat veninul, au otrăvit totul și apoi s-au ucis între ei. Pustiul a început o luptă scurtă și surdă cu rămășițele acelei oaze nelocuite. A câștigat repede, întinzându-și nisipurile până la malul lacului aproape secat. Am găsit între cutele pământului trupuri de pești colorați, sclipitori, sufocați mai degrabă de absența ei decât de pierderea apei. De multe ori am încercat să mă lupt pentru acea închisoare pe care și-a dorit-o, m-am răzvrătit împotriva legilor naturii, am încercat să alung soarele, să năruiesc nisipurile, să le blestem cu verdeață. Am reușit doar să păstrez lacul acela fermecat pe jumătate plin, dar nici asta nu mai am putere, prea îmi simt ochii arși și lacrimile au început să îmi sece.

Oaza ei a murit încet fără să o încânte măcar o dată. Rămășițele au devenit ale mele, dar pustiul ne împinge din ce în ce mai mult spre nicăieri, lupta o pierdem, oricât ne-am împotrivi. La noapte voi depune armele. Voi lăsa totul să se transforme într-un praf aurit pe care vânturile îl vor batjocori, îl vor înălța înspre ceruri și îl vor împrăștia suflându-l către toate zările. Iar eu voi rămâne cu o fotografie ștearsă, pătată de săruturi furate. Noua mea oază….

4 comentarii la “Oaza

  1. Nevermore, contrar obiceiului de a comenta imediat sau de a trece la o alta postare, dupa ce am citit am ramas pe gânduri. Pe tot parcursul lecturii traieşti fară să vrei alaturi de personaj, îi simţi nerabdarea, freamăţi o dată cu el, îţi imaginezi oaza, umblii prin ea cu ochii minţii, suferi, apoi te revolţi o dată cu el şi dintr-o dată, totul se sfarşeşte… nu mai ai ce citi, dar rămâi conectat la povestire, continui să gândeşti şi sa te frămânţi, aşa cum ar fi făcut-o probabil personajul. Este acea ramânere pe gânduri de care-ţi vorbeam la început. Nu poţi sa ignori povestirea. Te urmareşte şi cauţi răspunsuri.
    Evident este o alegorie, şi fiecare fiinţă, planta sau forma geografică pe care vroiai să o incluzi în oază, alcatuiau de fapt sentimentele pe care le incercai, însemnau o traire, un ambient idealizat, sau altfel spus, ai vrut să creezi piedestalul iubirii in acceptiunea ta.
    Pentru tine iubirea, are dimensiuni cosmice, care nici ţie nu-ti sunt foarte clare, dar suficient de aproape ca să te tulbure în încercarea de a prinde această nălucă. Mereu în căutare, mereu neliniştit,mereu arzând… oaza te defineşte, este un alt spaţiu in care ajungi mereu oricât ai vrea să fugi de el, pentru că este lumea in care traişte una din cele două existenţe paralele ale tale.
    Deşi poate tonul a fost cel al enunţarii adevărurilor absolute, nici pe departe nu am pretenţia aceasta. Este doar ceeace am interpretat eu, poate greşit, poate corect, nici un arbitru , nici un judecător nu poate spune cu certitudine în ce parte este aplecată balanţa, fiindcă din pacate în literatură, foarte rar 1+1=2.
    Concret? Felicitari!

    • Nevermore spune:

      StropiDeSuflet, eu cred ca daca in literatura 1+1=2 am fi ajuns la matematica🙂. Iti multumesc pentru felicitari si pentru aceasta privire aruncata mult mai adanc, in spatele cuvintelor. Probabil nu au fost enuntate adevaruri absolute, dar adevaruri… cu siguranta!

  2. Alexa_10 spune:

    Mie mi se pare un lucru foarte interesant atunci cand spunem „adevaruri”.Poate acestea nu sunt legea absoluta deoarece ,daca ar fi,nu am mai avea nevoie de aceasta denumire fortata.
    Adevarul este unul singur si universal care se poate aplica ,oricand,oriunde,pe orice si oricine.Ma intreb care este acesta .In legatura cu povestea ta,plecarea „ei” a fost fizica sau spirituala???Deoarece ma gandesc ca,daca spiritul a parasit paradisul imaginat,acesta a facut-o pentru ca a atins o noua treapta si poate ca locul unde „se afla” ii aduce „fericire”.

    • Nevermore spune:

      Alexa, adevarul nu va fi niciodata unul singur si universal. In toate exista nuante, albul si negrul sunt doar extremele. Despre poveste… nu pot spune multe, ti-as rapi placerea de a o citi in intregime candva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s