Pierdut în realitate

Tenebrele nopții se alergau pe tavanul luminat de câteva raze palide de lună. Zăceam cu capul pe pernă, urmărind cu ochii întredeschiși joaca umbrelor, plutind către zările unei toropeli plăcute. Dintr-o dată ușa mâncată de carii scârțâi îngrozitor, ca și cum o poartă dinspre altă lume se deschidea cu râset sumbru.

L-am văzut cum începu să se plimbe în lung și lat prin cameră, scărpinându-și barba sură. Părul răvășit, cu fire pierdute între degetele crispate, punea parcă aceeași întrebare, retorică, cu cea abia șoptită de buzele nervoase și tremurânde. Ochii săi pierduți nu părură uimiți când îmi întâlniră privirea.

– Ce ne facem?! Țara e sub venetici, ne-au cotropit străinii…

Am încercat să mă ridic, plutitor, într-un cot. Se desprinsese din paginile cărții vechi de istorie, dar mantia îi atârna lipsită de speranță pe umeri și barba-i neîngrijită părea că vrea să îi părăsească fața într-o ultimă și rușinoasă fugă. I-am urmărit frământarea.

– Ce ne facem, cu cine ne aliem?!

Eterna nehotărâre nu îi dădea pace. Turcii… rușii… contează cu cine?! De parcă nu ar fi știut că toți au fost pe aici…

– Știu ce gândești, îmi spuse răstit. Am fost mereu nehotărât în chestiunile politice. Situația era grea, toți ne amenințau, chiar războaie fratricide… toți își doreau să fim ai lor, nu ceea ce suntem, ce ne-a fost scris să fim…

– Ce ne-a fost scris să fim, am spus rar, nu o să fim niciodată. Sau poate suntem. Te agiți degeaba, Brâncoveanule…

– Să taci! Mai bine taci decât să îți necinstești istoria, poporul, liderii… înainte se închinau în fața noastră, ne numeau „Domnia Ta”…

– Ești doar o umbră, un personaj de poveste de care nu își mai amintește aproape nimeni. Nehotărârea ta politică, gafele tale, aș putea chiar spune, ne sunt atât de actuale încât ne este indiferent cum se numește cel care le comite.

– M-am zbătut pentru cultură! Stilul arhitectural brâncovenesc este…

– Este uitat… în curând vom construi zgârie nori, sfidătoare turnuri care vor tulbura liniștea dumnezeilor.

– Cum îndrăznești?! În pictură, în vremea mea…

M-am văzut în picioare, prinzându-i mâna tremurândă și trăgându-l cu blândețe spre fereastră.

– Picturile cele mai răspândite sunt acestea, i-am spus arătându-i grafitti-ul de pe blocul vecin. În care istorie ai rămas?! De ce? Pentru ce? Toate pentru care te-ai zbătut ne sunt necunoscute, ne sunt uitate, amintiri vagi de care în curând nu ne vom mai aminti deloc, niciodată.

Căzu în genunchi, cu pumnii strânși, lovindu-și capul de podea într-o disperare nebună.

– Constantine! Ștefane! Radule! Matei!… ca străfulgerat de o idee salvatoare mă privi. Triumfa asupra mea, asupra nepăsării mele, asupra nihilismului rece cu care îl azvârleam în colțurile uitate ale istoriei. Sacrificiul rămâne! Sângele vărsat nu se spală. Nu se vede, dar grânele voastre se hrănesc cu sângele meu, al fiilor mei, al celor ca mine! Vă închinați Legii pe care eu nu am vrut să o părăsesc!

– Grânele noastre nu mai sunt ale noastre. Legea de care vorbești e un eres… Nu mai avem nevoie de sângele tău, al fiilor tăi, al celor ca tine…

Lacrimile îi străluceau ca diamantele în lumina lunii, în timp ce cuvinte suspinate obsesiv tălăzuiau spre zări. “Fiii mei… fiii mei…pierduți…”

– Acum înțelegi… la ce bun sacrificiul tău, Brâncoveanule?!

Suflete pereche

Mi-aș dori… ca noi doi… împreună… să uităm… că ne-au despărțit… pentru totdeauna. Să le uităm ura… invidia…. cruzimea…. egoismul…. mâinile pătate de sângele trupului nostru… râsetele… cu care ne priveau ultimele convulsii.

Vreau… să… îți sărut părul… ochii… mâinile… să te regăsesc… să îți gust pielea… să redevin una cu tine… și în nebunia noastră să aruncăm în uitare… mitul sufletelor pereche. Să renaștem… cu frenezie… androginul.

Ultimul pas către sinucidere

M-am trezit dimineaţa fără să presimt că nu voi mai vedea soarele niciodată. Am început ziua ca de obicei, cu aroma ameţitoare de cafea, cu mirosul aspru al tutunului ars şi cu inima bătând încă. Cerul prevestea doar semne de ploaie, nu moarte. Nu am ştiut nici o clipă că astăzi o voi alunga, că mă voi rupe de trecutul care reprezenta toată viaţa, toată forţa mea. Nu am simţit privirea cruntă a morţii, nici nerăbdarea ei. De nicăieri a apărut ea, exilata, ca un înger care se opreşte să îşi tragă sufletul pe un tărâm de vis. Zâmbea cu privirea plină de mine, cu braţele nerăbdătoare să mă cuprindă, să mă atingă. Pornirea nebună îmi impuse un zâmbet trist, convenţional, ca şi cum mi-aş fi prezentat falsele condoleanţele la înmormântarea unui necunoscut. Buzele nu mi-au tremurat când i-am spus adio. Aşa am simţit că trebuie… Atingerile ei, joaca respiraţiilor noastre apropiate, nu au reuşit să mă înduplece. Nu i-am spus nimic din ce nu îi spusesem până acum. Am lăsat-o să îmbrăţişeze implorator picioarele unui munte rece, abrupt, cu privirea pierdută spre alte orizonturi. Dar ea nu a înţeles că scrutarea aceea, privirea îndepărtată lăsa lacrimile să plouă departe de ea, acolo unde nu le va vedea niciodată. Nici nu a înţeles că întunecimea care o orbea avea menirea de a ascunde descurajarea care se răzvrătea împotriva voinţei mele, încercând să îi mângâie trupul. Nopţile noastre toride s-au pierdut în neant, împreună cu zilele pe care le-am trăit unul pentru celălalt, lăsând urme veşnice în amintirea mea şi în iubirea ei sfărâmată. Nu a simţit cum i s-a chircit trupul, nici nu şi-a simţit tremuratul buzelor. Nu îşi mai auzea clănţănitul dinţilor – rezultatul spaimei în faţa întunericului în care o aruncam. Nici nu va ştii vreodată cum îmi repetam obsesiv, cu buze însângerate de sângele ei şi al meu că îi va fi mai bine aşa. A simţit doar ofensa aruncată de tăcerea mea rece, de privirea de plumb. Am alungat-o, mutilată, ascunzându-mi perfect agonia. Pe măsură ce se depărta umbrele întunecate puneau stăpânire pe mine, irevocabil, în timp ce trupul ei se îndrepta, fără să îşi dea seama, spre lumină. De ce am alungat-o?! Pentru că, sunt sigur, abia acum îi începe fericirea, când în faţa beznei nepătrunse, a abisului înfometat de mine, mi-e gândul împletit cu trupul ei dăruindu-i ce nu i-aş fi putut oferi niciodată – sărutul de adio.

Lupta cu noi înșine

Scriu în toiul nopții, căutând parcă să ascund ceva rușinos. O fac în același mod în care aș face ceva condamnabil. Poate chiar asta fac. Mă las purtat de gânduri, ridicat către nori… un zâmbet cald îmi strălucește pe față, ca și cum ar fi primul și ultimul. E dureros să înveți să zâmbești în fiecare noapte iar dimineața, când te trezești, să uiți totul. Din nou să îmbraci platoșa aceea ruginită, spartă, îndoită de atâtea războaie. Din nou figura inertă, nemișcată, zâmbetul rece și formal, o mască perfectă care să acopere trăirile din interior. Și ochii… deveniți metalici, sclipitori, reflectând doar lumina soarelui și nimic din ce se întâmplă în necuprinsul sufletului.

La primul pas armele zăngăne tunător, amenințător. Copilul din interior pornește speriat către ascunzătoarea pe care și-a făcut-o undeva în cotloanele adevăratului eu, pus în lanțuri pentru ziua care începe. Respir profund, căutând să îmi uit visurile. Ochii închiși desenează binecunoscutul câmp de luptă. Iarba fragedă călcată în picioare, adierea vântului profanată de miasmele luptelor ce vor veni, viitoarele bălți formate din lacrimile cerului – lacrimi vărsate pentru cel căzut în genunchi.

Nările încep să îmi freamete, urechile surprind zvonul încă surd al vocilor care vor da viață strigătului impunător de luptă. Strigătul se apropie… îl simt cuprinzându-mă, înfiorându-mă, transformându-se într-o tornadă care mătură totul în cale… totul în afară de forța pe care trebuie să o arăt, chiar dacă nu îmi doresc. Am zărit silueta dușmanului… Îmi pornesc alergarea ușoară, păstrându-mi forțele pentru lovitura finală. Ochii ni se întâlnesc – privirea mea, metalică, necruțătoare, privirea lui, duioasă, iertătoare. Primul său gest este să îmi lase impresia că vrea să își depună armele la picioarele mele. Îi resping predarea, înfruntându-i privirea rugătoare. Nu trebuie să existe milă, nu am dreptul să dau dovadă de slăbiciune. Armele ni se ridică, se ciocnesc, conștiente că trebuie să își potolească foamea mușcând din carnea celuilalt. Setea, chiar dacă nejustificată, trebuie să fie potolită cumva… cu sânge și cu lacrimi. Cel din fața mea nu face decât să se apere, ferindu-se să mă atace, evitând orice mișcare prin care m-ar putea pune în pericol. Și acest mod al său de a mi se împotrivi îi aduce din nou pierzania. Cade cu pieptul străpuns, cu sufletul sfâșiat… sângele țâșnește șuvoi din partea stângă a pieptului, ochii îi varsă lacrimi. Îmi șoptește: “lacrimile sunt pentru tine”. Fără să îmi descopăr chipul, fără să îmi ridic masca îl privesc pe îngenunchiat. Și mă recunosc în el, în chipul lui, în zâmbetul trist, în suferință și în durere. Îi simt tristețea, îi simt rana deschisă. Îmi proptesc piciorul în pieptul lui ca să îl împing cu forță în noroiul de pe acest câmp pe care îmi voi petrece ziua. Îi simt căderea, rostogolirea, gem în locul lui… îmi șterg platoșa pătată de sânge, îmi șterg lacrimile vărsate de victima mea și pornesc încrezător în căutarea altor lupte, a altor victime.

Ca să mă calmez, înainte de a deschide ochii îmi imaginez munții înalți. Revăd liniștea lor impunătoare, forța pe care o exprimă…. Pădurea în care foșnește vântul și ochii nevinovați ai unui pui de căprioară, nedumeriți, triști, care parcă mă întreabă: “Tu de ce nu te poți juca altfel?”

Scrisoare deschisă către creștinii fervenți

          E plină țara de săriți în cap, de tembeli, de ipocriți. Oastea cre(ș)tină s-a ridicat dintr-o dată, mai ceva ca organul de uz casnic al bărbatului în fața unor femei goale. S-a umplut de ei spațiul virtual, au descoperit acest mediu ca fiind o nouă metodă de manipulare, un nou succes garantat în otrăvirea minților tinere, a cugetelor nesigure. Mă înspăimânt și deplâng soarta tinerilor adolescenți aflați în căutarea sinelui, care vor cădea pradă acestor hiene. WordPress-ul mustește de aceste exemplare cu neuroni în agonie. Se cheamă reciproc la luptă întru Hristos, se felicită pentru elucubrațiile lipsite de substanță. Fratele Gheorghe, sora Paraschiva sunt în stare să își verse sângele ca să preîntâmpine blestemul microcipurilor, o țin toată săptămâna în posturi, mâncând doar marțea și vinerea (și atunci doar aer condiționat), sperând că astfel vor aduce victoria crucii asupra Necuratului. România Evanghelică, județele evanghelice, apologeții… toată ceata cea grețoasă a spumei preacredincioase organizează tabere anticipuri, scriu manifeste atât de bune încât legionarii ar trebui să crape de ciudă.

          Niște dobitoci care s-au trezit față în față cu tehnologia, niște maimuțe care abia au coborât din copac și au fost luate cu arcanul în taberele popești, îndoctrinate peste măsură și apoi eliberate, ca o haită flămândă, asmuțită, căreia îi curg balele după o bucată de carne. Am primit, de nicăieri, un mass… Nu mai folosesc messengerul decât foarte rar, dar când îl folosesc am pretenția de a simți plăcerea unei conversații interesante. Mă scoate din sărite să primesc mass-uri stupide, care caută injectarea fricii, care doresc înrobirea sufletelor și minților prin manipulare ieftină. Redau în întregime textul (este bun și “copy-paste” la ceva) cu mențiunea că scrierea impecabilă și mutilarea gramaticii nu îmi aparțin.

“Cel mai iubit om din istorie IISUS NA avut servitori, si totusi I se spunea Stapan. Na avut diploma, si totusi I se spunea Invatator. Na avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator. Na avut armata, si totusi se temeau de EL Na castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea. Na comis nici o crima, si totusi l-au rastignit. A fost inmormantat, si totusi traieste si azi. Ma simt onorat sa slujesc un conducator care ne iubeste. Daca ai credinta in Dumneseu si in Iisus Hristos Fiul Sau.. trimite acest mesaj tuturor din lista ta. Daca nu ignoral. Daca il ignori, aduti aminte ca Iisus a spus: Daca nu ma recunosti in fata oamenilor, nici eu nu va voi recunoaste pe voi.”

          Mda… Dragi cre(ș)tini… spre ghinionul vostru nu este cea mai bună zi în care mă puteați prinde. De multe ori sunt iertător, trec cu vederea, consider că a ignora este mai ușor și mai înțelept decât a scuipa. Mi-aș dori, totuși, să nu se considere că scuip, fluidul pe care l-aș pierde e mult mai important pentru mine decât orice cauză în slujba căreia v-ați pune voi. Biserica voastră este o minciună care durează de secole, bazată pe niște invenții lipsite de orice logică, emanate de la niște bărboși bătrâni, bolnavi de mania puterii. În întreaga istorie a cre(ș)tinismului au existat prea puțini oameni inteligenți. Aceia au știut să mânuiască pârghiile manipulării, au știut să provoace teamă, să înspăimânte mințile simple și să le subjuge. Au lăsat moștenire bisericilor această rețetă și de atunci boala pe care o reprezentați persistă.

          Ca să nu fiu înțeles greșit, susțin în continuare libertatea fiecăruia de a crede în ceva, fie că se numește Dumnezeu, Allah sau în orice alt fel. Dar voi refuza cu violență orice încercare de a mi se leza dreptul de a fi liber, de a raționa. Și toți acești scopiți luptători ai crucii, toate aceste frigide care se numesc una pe cealaltă “soră” nu fac altceva decât să atenteze în mod fățiș la dreptul pe care eu îl respect, dar care, la rândul meu, cer să îmi fie respectat. Și sunt sigur, tot voi, care vă izbiți cu pumnii în piept ca niște gorile ucigașe, de dragul crucii, tot voi sunteți cei care vă îmbătați cu spirtoase ieftine prin speluncile din preajma bisericilor, mergeți acasă și vă bateți nevasta și copiii. Pentru voi cea mai valoroasă carte din literatura universală este Biblia, iar cel mai emoționant poem este De profundis. Și tot vouă vi se potrivește cel mai bine politicoasa solicitare “piei, Satană!”.

Eu cu cine votez? Soluţii.

          Mă gândeam să nu mă duc la vot, ca românul, îngreţoşat şi sătul de circul şi pâinea viermănoasă oferită de preastimabila clasă politică. Apoi mi-am dat seama că, aşa caragialiană până în măduva oaselor cum este ea, mi-ar face o plăcere mai mare ca în loc să o ignor cu desăvârşire, să-i trag mai sus amintitei o flegmă. Între ochi. Mi-ar fi plăcut să fie acidă, dar posibilităţile mele fizice sunt limitate, mă voi mulţumi cu ce am. Nu am urmărit cu deosebit interes cursa acestor alegeri, nici personajele propuse, nici grohăiturile lor de porci nenorociţi. Toţi sunt o apă şi-un pământ aşa că mi-a fost suficient ce am aflat de pe afişele electorale, de prin ziarele citite de pensionari prin autobuze şi alte surse de informare gratuite sau să spunem ieftine – ca să existe o concordanţă perfectă între sursele mele şi caracterul viitorilor aleşi. Tanti Leana, care la capacităţile ei ar da dovadă de o competenţă deosebită la buticul din colţul blocului de unde îmi iau ţigări în fiecare dimineaţă… ciobanul şi nebunul ale căror chipuri, deşi schimbate, le recunosc în fiecare zi în marea grădină a Edenului – acest Bucureşti sufocant, cântăreţi de muyică populară (scuzaţi eroarea dar scriu pe tastatură românească şi “z”-ul ia formă de “y”) întreaga protipendadă a ţării s-a strâns pe listele slinoase care vor trimite o nouă serie de aleşi, de viitori parveniţi, coţcari sau jefuitori la scară mare sau mică (în funcţie de posibilităţile fiecăruia), toţi nişte nespălaţi din punct de vedere moral, care au ajuns unde sunt prin propria forţă, exclusiv cea intelectuală.

          Şi pe cine să votezi dintre toate aceste personaje proeminente? Toţi promit… toţi promit aceeaşi insalubritate în care ne zbatem de atâţia ani de zile, toţi emană acelaşi miros de canalizare, garantează că nu ne vor dezamăgi, continuând să ne strice imaginea, urmărind cu încăpăţânare să fim în continuare numiţi “ţiganii Europei”. Mi-am stors creierii, încercând să găsesc măcar un candidat de care să mă simt reprezentat, pe care să pun ştampila, chiar dacă aş face-o cu mari îndoieli, cu teamă… Au fost momente în care mi-aş fi dorit să lucrez la controlul calităţii în materie de carne de porc, pentru că acolo, pe carnea aceea rozalie, atrăgătoare, e mult mai uşor să pui ştampila. O ştampilă aplicată pe acea carne ar avea o valoare imensă pentru societate… o ştampilă aplicată pe “carnea” acestor porcine este echivalentă cu… cu ce mama dracului, pentru că aşa cum până acum nu şi-au justificat existenţa nu o vor face nici de acum încolo!? Şi din respect pentru matematicieni nu aş pune semnul echivalenţei între nulităţile de pe buletinele de vot şi mulţimea vidă. (Oh, dacă s-ar fi numit „mulţimea vită”!)

          Oricum, se ştie, noaptea este un sfetnic bun… şi astă noapte am găsit soluţia. Mâine nu voi avea posibilitatea să votez raţional, cu inteligenţa pe care consider că o posed, cu conştiinţa românului care îşi doreşte să trăiască mai bine. Mă voi duce la vot şi voi vota cu inima. O inimă mare, desenată cu pixul pe hârtia lor mizerabilă. Încă sunt în dubii… să o străpung cu o săgeată?

Instinct

Nu ne mai vazuserăm de mulți ani. M-a strigat și mi-a sărit în brațe. Am recunoscut-o destul de greu, pe ea, copila care între timp devenise femeie. Se împlinise, nu mai rămăsese nici o urmă din trupul firav și copilăresc. Rochia neagră, strânsă pe corp îi punea în evidență formele voluptuoase. Își lăsase părul să crească, să îi acopere umerii sidefii. Am oprit într-o cafenea, renunțând amândoi la programul pe care îl aveam. Începuse să îmi povestească despre viața ei, despre tot ce a trăit în tot acest timp în care nu ne văzuserăm. O ascultam, oarecum… mă concentram să dau impresia că sunt numai ochi și urechi. Urmăream mișcarea buzelor cărnoase, rujate, mă delectam cu zâmbetul ei – singurul care rămăsese copilăresc. Îi priveam linia gâtului, sânii plini mișcându-se ritmic. Degetele lungi, cu unghiile vopsite… Mi-o aminteam așa cum era când era o copila, și mă minunam de această schimbare, de înflorirea produsă în absența mea. Ochii mi se umpleau din ce în ce mai mult de ea și de ce trezea în mine. Animalul începea să dea semne de nerăbdare, șarpele începuse să muște. Veninul devenea chinuitor, mi se scurgea în tot trupul făcându-l să tremure. Sângelea începuse să clocotească, în timp ce limba ei îmi explora buzele. Am deschis ochii și am întâlnit o privire toridă, pe care nu i-o cunoșteam. Am rămas uimit… Puritatea trupurilor și a sufletelor nu a avut puterea să ne unească, au făcut-o dorința trupească, păcatul, instinctul…