Era tristă, posomorâtă și mă privea aruncându-mi din ochii vii reproșuri nerostite. Știam cât greșisem față de ea, față de mine, față de noi… Și pentru că durerea ei mă durea pe mine i-am mărturisit. I-am spus că ochii îmi sunt fermecați de frumusețea ei, chiar și atunci când sunt închiși. Am recunoscut că de mult nu mai respir, doar îi inspir parfumul. Acum știa că nu îmi doream decât să îi mângâi părul, să îi ating obrazul și să îi cuprind buzele între buzele mele, pentru a îi împleti răsuflarea cu a mea, legându-ne în acest fel pentru măcar o clipă care ar fi putut deveni veșnicie.
Am fost uimit să îi văd ochii înseninându-se, colțurile gurii ridicându-se la început imperceptibil, zdrobind tristețea cu care încă încerca să ascundă zâmbetul. Mâna mi s-a întins către bărbia ei, degetele mele au cuprins-o, întorcându-i capul spre mine. A tresărit, s-a zbătut pentru ultima oară în interiorul ei și m-a privit. I-am șoptit “te iubesc”… A înțeles că privirea mea nu se va mai depărta de ea, că va distinge în bezne, invariabil, numai silueta ei, numai zâmbetul ei… și dintre genele ei răsări soarele.
Pe el mi-l amintesc obosit, cu părul străbătut de fire cărunte. Fusese o vreme când il purtase mai lung, apoi îl scurtase. În acea seară avea o tăietură pe bărbie. Se bărbierise în bar, așa cum făcea de multe ori. Din neatenție, de data aceasta își lăsase o urmă, de culoare rozalie, într-un contrast absolut cu cearcănele neguroase de sub ochi. E greu să ai un bar, să te ocupi de el, să cauți să faci totul să meargă așa cum ți-ai dori, dar în același timp să mulțumești pe toată lumea.
Urcasem treptele în grabă, la ora la care soarele se descâlcea din frunzișul copacilor, grăbindu-se să apună în spatele dealurilor. Am deschis ușa metalică, fără să îi mai bag în seamă scârțâitul de bun venit. Camera pătrată îmi păru puțin schimbată. În stânga era același frigider antic pe care de atâtea ori îl burdușisem cu sticle de vin… mai departe barul, cu alte sticle înșiruite ca niște soldați gata de luptă… Stăteau parcă demne și netemătoare, parcă neștiind că armata de însetați nu le va da nici o șansă.
Când m-a văzut s-a grăbit să îmi iasă în întâmpinare. Ne-am îmbrățișat frățește. Prea ne apropiaseră sticlele golite, nopțile pierdute și diminețile în care plecam acasă după ore întregi de povești, de discuții, de dezbateri… Nu am vrut să stăm afară, aveam vreme. Abia sosisem acasă și nu plănuiam să plec foarte curând. Cu siguranță aveam vreme să ne bem cafeaua de la ora patru pe terasa albă, cu balustradă albă, jumătate umbrită de frunzele unui nuc bătrân, jumătate arsă de razele soarelui. Nu voiam nici să privesc apusul, nu în seara aceea… voiam să las locurile să îmi picure în sânge farmecul lor în mod treptat, altfel poate nu aș mai fi avut puterea să plec niciodată.
“Ce bem?”. Ce am fi putut să bem? Sticlele de vin au fost scoase din lăzi, șterse de praf și pregătite de sacrificiu. Lăsă deoparte mormanul de hârțoage, de registre, de chitanțe, de facturi și se îndreptă către “locul nostru”. Un colțar comod, în care mă tolăneam mereu, în care absorbisem atât de multe informații, din care emanasem enorm de multe opinii, în care primisem mângâieri femeiești tandre… dar de care mă lega mai ales un fel de evlavie. Poate părea ciudat cum în locuri considerate ale pierzaniei îți poți îmbogăți bagajul de cunoștințe și poți afla lucruri care altfel ți-ar fi rămas ascunse. Poate părea bizar să fii întrebat “de unde știi atâtea?” și să răspunzi “dintr-un bar”. Și sub nici o formă nu aș putea să neg influența lui bună asupra mea… dar nici modul în care îmi plăcea să îl contrazic, deși știam că nu aveam dreptate, deși știam că uneori îl pun în situații delicate. Uneori se enerva, deși mușchii de pe fața ovală îi rămâneau neclintiți. Doar buzele subțiri se strângeau și ochii verzi căpătau o privire pătrunzătoare. Am experimentat multe pe el, pentru că îmi permitea… îl provocam, îi aruncam o idee, așa cum arunci o momeală, și se lansa în explicații care puteau dura zeci de minute. Apoi îl derutam sărind de la o idee la alta, rupăndu-i firul gândurilor, aruncându-l într-un colț opus al raționării. Râdea, îmi spunea “ticălosule”, și o pornea cu pași siguri, cu vorbe perfect alese pe noul drum care i se deschidea în față. Dacă nu făceam nimic și doar îl ascultam, ca un vrăjitor, pornea din Roma antică și mă aducea până la filosofia lui Rousseau, lăsând mereu câte o idee neexplorată, câte o curiozitate nesatisfăcută. Mereu monologurile lui erau drumuri care se întretaie, iar el le străbătea cum îi dicta “instinctul rațional”, cotind la stânga, apoi la următoarea răscruce la dreapta, și tot așa, până când amețit, zdrobit de atâta cunoaștere, îmi doream să o absorb pe toată, împreună cu vinul rubiniu de pe fundul paharului.
S-a dus totul… și ușa metalică, și scârțâitul ei de bun venit, și barul cu rafturi cu sticle frumos aranjate… și mesele, și scaunele, și “locul nostru”. S-a dus și cafeaua sorbită în băi de soare pe terasa albă cu balustradă albă, și berea rece de la ora la care soarele aluneca molcom spre coamele dealurilor, și sticlele de vin sacrificate seara, al căror prohod îl cântau greierii. Nu am pierdut altceva. Nici omul, nici prietenia lui. Doar acea fericire de a fi întâmpinat de el acolo, pe câmpul nesfârșitelor noastre lupte cu autosuficiența, și plăcerea de a ciocni zâmbind paharele de vin în acordurile unei melodii care ne însoțea, invariabil, “căutările”.
S-au întâlnit într-o seară de vară. O altă seară de vară, care semăna cu cea care trecuse. Simțea că ceva plutea în aer, ceva ca o amenințare nerostită. Nu luă în seamă avertismentul cerului transparent prin care stelele începeau să își arunce razele palide. Își continuă drumul cu pași grăbiți, ca și cum pierzania îl legase cu fire nevăzute pe care acum le mânuia, imprimând marionetei sale direcția dorită. Întunericul își răspândea mantia asupra tuturor, picurând somn în unele pleoape, și trezire în altele. Doar pasul lui hotărât nu ezita nici o clipă. Susurul apelor deveni curând un murmur surd și trist, ca o implorare, o ultimă încercare de a îl avertiza, de a îl întoarce din drum. Păsările își încetară cântul și întreaga natură îl privea cu inima împietrită de groază.
Era prea târziu când văzu cei doi ochi care îl fixară. Se opri și fără puterea de a se smulge din vrajă îi așteptă șoaptele. O voce suavă, divină, porni să îi picure în urechi povești neasemuite, închipuiri, vise și dorințe… și mereu ochii îl fixau absorbindu-i ultimele împotriviri. I se păru că zilele și nopțile se succed cu o viteză fantastică. Dar nimic nu îl atingea, nici foamea, nici setea, nici somnul, nici timpul. Numai o dorință nerostită care îl împingea să se afunde și mai mult în privirea hipnotizantă. Dintr-o dată picioarele începură să i se înmoaie și să tremure. Buzele i se schimonosiră într-un rictus, ochii i se împăienjeniră și trădându-l, genunchii se așezară pe pământ. Pe un pământ reavăn, care îl înghițea cu fiecare clipire a ochilor, cu fiecare răsuflare trimisă către etern. Abia atunci înțelese tot ce însemnau șoaptele, toată încărcătura vorbelor ei. Îl amăgiseră. Fusese vrăjit de muzicalitatea vocii și renunțase la toate măsurile de precauție. Auzise de mult de acest blestem străvechi… un blestem care te seacă de puteri, care îți face fruntea să ardă și ochii să sclipească febrili și demonic. Își simți suflul întretăiat, sfâșiat de gheare nemiloase, împuns de milioane de ace. O clipă, doar o clipă îl mai încercă spaima. Și după aceea liniștea morții puse stăpânire pe el. O moarte a tot ce fusese, a tot ce ar fi putut fi înainte ca blestemul să îi fie susurat în ureche.
Cu ochii goi o privi, în timp ce durerile îi ștergeau de pe buze ultima rămășiță de zâmbet. Brusc mâinile îi zvâcniră spre voalurile vaporoase care o acopereau și le trase cu putere, dezechilibrând-o, aruncând-o violent între brațele sale. Îi cuprinse trupul firav și porni să îl strângă cu puteri diavolești, cu focurile nebuniei jucându-i în ochi… Și trupul ei se chircea din ce în ce mai mult, devenind mai mic, mai străveziu, mai șters, ca o amintire. Doar o simțea în palmele sale și o strângea cu putere, ascultându-și instinctul. Inima lui goală, cuprinsă de nemișcare, cerea răzbunarea. Își deschise cu ultimele forțe porțile ruginite de blestem, iar el, nemaisimțind nici o împotrivire a aburului dintre degete, îl împinse cu sfială înspre piept, în temnița care nu se va mai deschide niciodată.
Mereu sunt doi. Fiecare cu doi ochi sclipitori, înflăcăraţi. Cu priviri arzânde care devorează trupul celuilalt. Şi cu zâmbete duioase în care nu se citeşte amarul de mai târziu. Mereu sunt două guri, patru buze care se contopesc în răsuflări pure, pasionale, tandre sau sălbatice. Mereu două limbi care vorbesc acelaşi glas, al iubirii.
Se privesc, se strâng în braţe, se mângâie şi îşi şoptesc… “aş vrea să fim o veşnicie”. Şi celălalt zâmbeşte, cu scântei de fericire în ochi. Degetele li se împletesc, mâinile li se strâng ca într-o îmbrăţişare şi stelele îi amăgesc prevestindu-le oceane de fericire.
Când se strâng norii nici unuia nu îi trece prin cap să îl tragă pe celălalt la adăpost, sub o streaşină, sub un copac cu frunziş des… e atât de frumos să te plimbi prin ploaie! Dar ploaia devine furtună, tunetele se dezlănţuie în voci metalice, iar fulgerele brăzdează priviri încărcate de reproşuri şi de resentimente. Vânturile încep să sufle puternic, din ce în ce mai puternic, plecând capetele florilor către pământ, smulgând copaci din rădăcină şi iubirile din inimi. Şi abia atunci amândoi, într-o singură clipă în care noaptea întunecată a furtunii e luminată de o rămăşiţă de jar, îşi dau seama ce bine era dacă ar fi căutat un adăpost.
Întotdeauna dezastrul nu se observă la adevăratele sale proporţii decât în urma furtunii. Abia atunci vezi că ierburile sunt ude de lacrimi, că rădăcinile puternice ale sentimentelor zac prăbuşite anormal, cu braţe întinse implorator spre cer, în timp ce în pământul roditor în care se prinseseră rămân doar hăuri necuprinse. Cu altfel de priviri, cu umeri încovoiaţi, amândoi se depărtează, privind, din când în când, în urmă. Buzele altădată destinse în zâmbet şoptesc un “adio!” neauzit. E de mult uitată veşnicia. Şi niciunul nu şi-o mai doreşte.
A mai trecut o eternitate de când ai plecat. Știu că dacă ai afla acest sentiment care mă încearcă ai zâmbi. „O eternitate?” ai întreba. De parcă nu aș realiza că de fapt totul nu este decât o metaforă… O metaforă care cuprinde întreaga mea durere, întreaga mea disperare. Nu îmi rămăsese de făcut altceva decât să îmi schimb în totalitate simțul temporal pentru a fi în stare să îți suport absența. Fără tine am rămas suspendat în timp, nemișcat. Știu că trece, îl văd… dar nu îl mai simt deloc. Și fiecare gând îndreptat către tine este un ac înroșit care mi se înfige în creier, un pumnal care mi se răsucește în inimă. Nu mai cunosc altceva decât chinurile unui suflet contorsionat înfiorător.
Mi-ar plăcea să te văd zâmbind, să îți aud râsul drag când ai citi în pieptul meu sfârtecat. Poate atunci, într-un acces de furie, aș face ceea ce ar fi trebuit să fac de mult timp. Să mor. Să mi te scot din inimă și lipsit de oxigen să cad pe spate, cu ochii larg deschiși, îndreptați spre albastrul ceresc. Apoi, după o vreme, m-aș fi ridicat clătinându-mă, palid. Mi-aș fi continuat drumul, la început sterp. Cu fiecare pas atmosfera ar fi devenit mai puțin apăsătoare, mai puțin înecăcioasă. Pe marginile drumului ar fi început să răsară fire de iarbă, la început uscate, galbene. Dar, pe măsură ce pașii m-ar fi purtat mai departe, ar fi devenit tot mai verzi și mai proaspete. Apoi verdele crud al ierbii ar fi fost împânzit de culorile vesele ale florilor. În drum aș fi început să întâlnesc câte un copac umbros, câte o adiere de vânt, câte un izvor limpede care să îmi potolească fierbințeala, care să îmi umezească buzele arse. Și în timp, lumea ar fi renăscut, în cânturi de păsări, în șopot de izvoare, sub privirea îngăduitoare a cerurilor care, zâmbind, m-ar încuraja să profit de o nouă șansă.
De ce să fi făcut așa ceva? De ce să fii murit pentru a avea posibilitatea să renasc? De ce să întorc cu lașitate spatele acestei suferințe inumane care mă sugrumă? Nu am nevoie de o altă șansă, nu am nevoie de răsărituri fericite și de ceruri zâmbitoare. Nu am nevoie de acea moarte care să te arunce pentru totdeauna în uitare. Am nevoie de tine. Și dacă nu ești tu, este spectrul tău, umbra ta. Îmi este mai bine. Supune-mă tuturor torturilor pe care ți le poți imagina. Smulge-mi cele mai groaznice gemete și lasă-mi lacrimile să se dezlănțuiască, mai nebune ca vâltorile de munte. Așa vom trăi veșnic unul legat de celălalt. Și când va fi să facem pasul cel mare către o altă lume, te voi ridica în brațele mele tremurânde, ca să îl trecem împreună, ca doi miri tineri care intră în casa care le va adăposti iubirea.
Vreau să scriu. Vreau să scriu și nu pot. Nu știu cum, vocabularul refuză să mă mai ajute și ideile mi se învălmășesc în cap, făcându-l să se clatine în stânga și în dreapta, parcă dezaprobator. Nu mai știu ce să fac. Nu mai știu cum să scriu… sau nu mai știu să scriu?! Dă-mi un pahar de vin, poate va trezi beția simțurilor! Poate într-o asemenea stare nu voi mai ține cont de nimic. Voi putea înjura, voi putea fi sincer, voi putea fi tandru… Îmi mângâi coala albă ca pe o amantă care și-a pierdut farmecul. Aș vrea să îi spun o vorbă frumoasă, să îi înșir toate motivele pentru care ruptura este inevitabilă. Nu ar înțelege. O frază care nu sună bine nu poate fi tăiată cu pixul. Nu e de vină cel care scrie, scriitorul, ci ea, coala, amanta. Nu mai este capabilă să trezească patimile, nu mai știe cum să învolbureze gândurile… nu mai poate să dea viață cuvintelor, făcându-le să alunece în șiruri dense și rotunde. Prea sună pătrățos ce este între noi, draga mea coală. Am rupt-o, la început în două, apoi în patru, apoi în opt. Am rupt-o depresiv-obsesiv, compulsiv chiar. Eu nu scriu așa ceva și ce am scris acolo nu are nici un rost să trăiască. Nu există trăire, nu există suferință, nu există disperare. Mă faci prea fericit, draga mea. Și fericirea e plictisitoare, este pentru proști. Nu îmi mai trebuie fericirea ta. Pleacă!
Mi-a lăsat în suflet o rană otrăvită. Și pe masă un pahar cu vin amar. “Nu vezi că din cauza ta nu mai pot să scriu?!”. M-am întors speriat și i-am auzit râsul. Am căutat-o cu privirea. Nu, nu era. Și râsul se aude mereu numai în spatele meu. Știu, fantoma ei își bate joc de mine. În fiecare noapte îi șoptesc “întoarce-te, nu mai am pentru cine să scriu”. Dacă m-a auzit… Râde pentru că știe că nu voi mai scrie niciodată. Fără ea nu mai am pentru cine să scriu. Cu ea nu mai știu să scriu…
Și dacă îmi voi schimba muza? Nu e mare lucru. Trebuie doar să găsesc pe altcineva. Altcineva care să îmi tortureze sufletul, să îl zdrobească în picioare, să scuipe pe el. Să îl carbonizeze, pe un rug aprins din propriul ei trup, cu flăcări pornite din ochii ei. Dar care e nebuna să mi se ofere așa? Și pentru ce? Nu ar mai avea ce schingiui, nu ar mai avea ce incendia, doar rămășițe dezgustător de mutilate. Nu! Mai bine întoarce-te, frumoasa mea! Unde ești? Întoarce-te… vreau să uit hârtia și creionul. Lasă-mă să îmi scriu opera cu degetele și cu săruturi pe tot trupul tău, pe fiecare centimetru al pielii tale.
Eternitatea nu este decât o stare, o trăire… O resimțim cu toții, ca pe o povară mai grea sau mai ușoară. Și o contabilizăm diferit. O eternitate poate să fie într-adevăr, o eternitate, începând dincolo de facerile vieții și sfârșind mult mai departe de moartea sufletului. Dar la fel de bine poate să fie o clipă, să dureze atâta timp cât este necesar ca genele să acopere în mișcare niște ochi limpezi pentru a îi redescoperi la loc. Este o nebunie să încerci să o definești. Este o nebunie să ceri altora să o definească. Pasiunea omului, înfierbântată, ar putea da naștere unor noi războaie fratricide, numite războaiele pentru eternitate. Fiecare va căuta să dovedească ceva legat de eternitate. Să arate că el este cel care are dreptate, în exclusivitate sau în cea mai mare parte. Definiția eternității va fi, eventual, impusă, într-un mod eroic, în fața altor concepții mutilate și însângerate, alungate din conștiința unanimă de cei care vor avea tăria să își impună punctul de vedere. Nici unul dintre luptători nu va ști, totuși, ce este eternitatea. Da… o perioadă de timp, limitată sau nu. Nelimitată? Pornind de la minus infinit și tinzând spre plus infinit? Dar atunci dumnezeirea s-ar simți lezată, cerul s-ar întuneca de pădurile de săgeți lansate de arcurile limbii, de sulițele otrăvite ale cuvântului… Armiile ridicate de divinitate s-ar ridica și ar șterge orice urmă de rațiune, orice încercare nefericită de a confunda eternitatea cu dumnezeirea. Sau… dacă eternitatea ar fi o perioadă limitată de timp? Dacă o eternitate ar fi un mileniu? un secol? un deceniu? O oră… un minut? O clipă?
Atâția eroi au fost păstrați în memoria colectivă… pentru eternitate! Pentru totdeauna… Dar totdeauna înseamnă atâta timp cât durează lumea. O lume. Și lumea poate începe cu un om și se poate sfârși cu un om. Și fiecare om este o lume în sine, o lume care va dăinui veșnic, atâta timp cât are resurse. Cât omul respectiv are suflu.
Poți defini eternitatea ca durata în care un suflu, un suflet, simpla licărire a vieții animă un bulgăre de tină? Da, poți spune că atâta timp cât în acei doi ochi licărește o luminiță ea se va confunda cu eternitatea. Și apoi? Apoi eternitatea va zbura către alte zări, către alți ochi… către alți oameni care la rândul lor o vor trăi și vor căuta să îi descifreze misterul.
Dar oare vor ști ei, sau măcar unii dintre ei, că “eternitatea nu e accesibilă decât prin viețuirea clipei în mod absolut”?
Nevermore 