Un om simplu

Ieri am avut o zi grea. A trebuit să mă trezesc la șase dimineața, lucru care nu mi s-a mai întâmplat de… nu mai țin minte! Am alergat repede, cu ochii încă închiși, la dulăpiorul unde este sechestrată cafeaua. Am sacrificat câteva lingurițe de cafea, le-am torturat… le-am arătat că în lumea mea nimic nu mai este pur, amenințându-le cu zahăr. Am inhalat parfumul binefăcător, dar nesătul, în căutarea senzației de viață, am opărit praful fermecat aducându-l ofrandă propriei mele entități.

Soarele începuse să răsară, orbindu-mă uneori, jucându-se alteori cu câteva raze în părul meu. Cred că mă îndrăgește, pentru că văzându-mă binedispus a început să ardă mai tare. Și m-a însoțit tot drumul, după ce am ieșit din oraș, ne-a vegheat calea încercând să spargă parbrizul cu sulițele-i de foc, pentru a se mai juca în părul meu. La întoarcere ei au vrut să oprim. Văzuseră pe marginea drumului un țăran așezat blajin în spatele unei măsuțe încărcate cu roșii, castraveți și fructe. Au coborât, pornind înspre el. Am coborât și eu, să îmi aprind o țigară. Mirosul aspru al câmpului m-a izbit. Un amestec al unui alchimist priceput, fân cosit, încă umed de rouă, bulgări de pământ uscați de soare, chirciți în jurul rădăcinilor florilor parfumate. Mirosul cerului ars de soare și mirosul soarelui stins de valurile albastre și senine.  Soarele a fost fericit să mă vadă, năpustindu-și razele spre mine, făcând greierii să scârțâie și păsările să cânte. Pierzându-mi răbdarea m-am îndreptat spre măsuța lângă care întârziau însoțitorii mei. Ochii țăranului mă priviră o clipă. Întâlnindu-mi privirea se lăsară în jos, începând să numere firele de nisip de sub pantofii săi scâlciați. Apoi se ridicară din nou, cuprinzându-mi pantofii lucitori, costumul, părul în care se juca soarele, fața, cântărindu-mă întreg, cu experiența vârstei și a vieții.

I-am citit în priviri un respect zâmbitor, o simpatie ascunsă, o admirație tăcută. Am salutat și am întrebat dacă mai stăm, dacă am timp să îmi aprind o țigară. Am aprins-o și am privit liniștit mai întâi poarta albă în fața căreia era așezată măsuța. Apoi copacul ce oferea umbră acestui om puțin ciudat, care nu făcea parte din tiparele cu care m-am obișnuit. Frunzele foșneau parcă șoptindu-i ceva la ureche, iar ochii lui mă mai priveau sfioși, parcă înțelegând. Am încercat să mă pun în locul lui, să ascult vorbele frunzelor, să privesc prin ochii lui pe cel în părul căruia se juca soarele. I-am încălțat pantofii vechi, i-am îmbrăcat hainele aspre, mi-am ascuns părul sub pălăria ponosită. M-am așezat pe scăunelul din spatele mesei. Îi simțeam picioarele obosite, palmele aspre pline de bătături, unghiile sub care se strânsese pământul în semn de iubire. Am privit câmpul din fața lui, cu ochii lui, am ascultat frunzele… Din spatele porții albe auzeam un câine zbătându-și coada și păsările din ogradă chemându-l pe nume. Și atunci mi-am dat seama că tot ce am făcut până acum a fost în zadar. Toate cărțile citite, toate nopțile de învățat, toate luptele purtate, toate succesele și înfrângerile mele, tot ceea ce sunt eu, valorează atât de puțin!

Sub mantia cerului, sub razele soarelui, oricât m-am împotrivit am fost aruncat fără milă din trupul acela obosit de bătrânețe și de munci. A trebuit să plecăm. Aș fi fost bucuros să nu vină cu noi și certitudinea pe care mi-au împlântat-o în inimă ochii lui cu privire admirativă și zâmbitoare. El va fi mereu mai fericit decât mine.