Un om simplu

Ieri am avut o zi grea. A trebuit să mă trezesc la șase dimineața, lucru care nu mi s-a mai întâmplat de… nu mai țin minte! Am alergat repede, cu ochii încă închiși, la dulăpiorul unde este sechestrată cafeaua. Am sacrificat câteva lingurițe de cafea, le-am torturat… le-am arătat că în lumea mea nimic nu mai este pur, amenințându-le cu zahăr. Am inhalat parfumul binefăcător, dar nesătul, în căutarea senzației de viață, am opărit praful fermecat aducându-l ofrandă propriei mele entități.

Soarele începuse să răsară, orbindu-mă uneori, jucându-se alteori cu câteva raze în părul meu. Cred că mă îndrăgește, pentru că văzându-mă binedispus a început să ardă mai tare. Și m-a însoțit tot drumul, după ce am ieșit din oraș, ne-a vegheat calea încercând să spargă parbrizul cu sulițele-i de foc, pentru a se mai juca în părul meu. La întoarcere ei au vrut să oprim. Văzuseră pe marginea drumului un țăran așezat blajin în spatele unei măsuțe încărcate cu roșii, castraveți și fructe. Au coborât, pornind înspre el. Am coborât și eu, să îmi aprind o țigară. Mirosul aspru al câmpului m-a izbit. Un amestec al unui alchimist priceput, fân cosit, încă umed de rouă, bulgări de pământ uscați de soare, chirciți în jurul rădăcinilor florilor parfumate. Mirosul cerului ars de soare și mirosul soarelui stins de valurile albastre și senine.  Soarele a fost fericit să mă vadă, năpustindu-și razele spre mine, făcând greierii să scârțâie și păsările să cânte. Pierzându-mi răbdarea m-am îndreptat spre măsuța lângă care întârziau însoțitorii mei. Ochii țăranului mă priviră o clipă. Întâlnindu-mi privirea se lăsară în jos, începând să numere firele de nisip de sub pantofii săi scâlciați. Apoi se ridicară din nou, cuprinzându-mi pantofii lucitori, costumul, părul în care se juca soarele, fața, cântărindu-mă întreg, cu experiența vârstei și a vieții.

I-am citit în priviri un respect zâmbitor, o simpatie ascunsă, o admirație tăcută. Am salutat și am întrebat dacă mai stăm, dacă am timp să îmi aprind o țigară. Am aprins-o și am privit liniștit mai întâi poarta albă în fața căreia era așezată măsuța. Apoi copacul ce oferea umbră acestui om puțin ciudat, care nu făcea parte din tiparele cu care m-am obișnuit. Frunzele foșneau parcă șoptindu-i ceva la ureche, iar ochii lui mă mai priveau sfioși, parcă înțelegând. Am încercat să mă pun în locul lui, să ascult vorbele frunzelor, să privesc prin ochii lui pe cel în părul căruia se juca soarele. I-am încălțat pantofii vechi, i-am îmbrăcat hainele aspre, mi-am ascuns părul sub pălăria ponosită. M-am așezat pe scăunelul din spatele mesei. Îi simțeam picioarele obosite, palmele aspre pline de bătături, unghiile sub care se strânsese pământul în semn de iubire. Am privit câmpul din fața lui, cu ochii lui, am ascultat frunzele… Din spatele porții albe auzeam un câine zbătându-și coada și păsările din ogradă chemându-l pe nume. Și atunci mi-am dat seama că tot ce am făcut până acum a fost în zadar. Toate cărțile citite, toate nopțile de învățat, toate luptele purtate, toate succesele și înfrângerile mele, tot ceea ce sunt eu, valorează atât de puțin!

Sub mantia cerului, sub razele soarelui, oricât m-am împotrivit am fost aruncat fără milă din trupul acela obosit de bătrânețe și de munci. A trebuit să plecăm. Aș fi fost bucuros să nu vină cu noi și certitudinea pe care mi-au împlântat-o în inimă ochii lui cu privire admirativă și zâmbitoare. El va fi mereu mai fericit decât mine.

4 comentarii la “Un om simplu

  1. Categoric ai acea formidabila forta, de a capta si implica cititorul in atmosfera momentului evocat, pe care putini manuitori ai condeiului o au .Am avut senzatia ca razele acelea neastamparate si-au continuat jocul in parul meu si-am scuturat capul ca si cum as fi vrut sa le trantesc; mi-am alintat simturile cu aroma fanului cosit si-am incercat chiar sa deslusesc tainicul grai al frunzelor ce se incapatanau sa se faca intelese doar de taranul din fata masutei incarcata cu hrana de viata lunga.M-am desprins cu greu de oaza de liniste evocata si mi-a parut rau ca ai plecat asa repede. As fi vrut sa mai stai! Te-ai fi umplut de acea stare de beatitudine care ti-o da natura la ea acasa si n-ai mai fi plecat frustrat: „El va fi mai fericit decat mine”. De ce spui asta? Fiecare isi are reperul lui. Fericirea este acea stare de multumire sufleteasca deplina. Judecand astfel, nu exista fericire mai mica sau mai mare, este fericire si atat. Difera numai numarul valentelor sufletului fiecarui individ si inaltimea la care este ridicata stacheta idealului.
    Te rog, fa-mi loc pe blana de urs din fata semineului blogului tau unde focul arde imprastiind scantei de doruri nestinse. Iti promit ca n-am sa deranjez deloc, doar am sa ascult in liniste, asa cum odata demult, ghemuita in poala ocrotitoare a bunicii ascultam povestile ei minunate cu zane si feti-frumosi!

  2. Nevermore spune:

    StropiDeSuflet, nici nu se pune problema ca cineva sa ma roage sa ii fac loc pe acea blana de urs… e loc pentru toata lumea, pentru toti cei care vin cu mai multa sau mai putina placere. Dar ca sa nu ramana rugamintea chiar fara raspuns, iti voi rezerva un loc in fata🙂. Nu ma va deranja nimic, nici criticile, pentru ca e normal ca ele sa existe. Esti oricand binevenita!Sper doar ca povestile mele sa aiba acelasi efect minunat ca cele de demult. Voi raspunde si la intrebare, foarte curand. Multumesc.

  3. Multumesc si eu, eu pentru locul preferential acordat la cenaclul din fata semineului virtual.
    Critici? Nu, nu as numi astfel. Mai degraba… schimb de pareri, pentru ca nu ne aflam pe un santier ci in fata unor crampeie de viata, viata pe care fiecare isi are modul sau de a o trai si a o intelege.
    In ce priveste povestile, cosidera o mare provocare, dar „nu te pune” cu bunica mea cea sfanta care stia toate tainele lumii, cu poala ei fermecata in care adormeam de fiecare data inainte de a se termina povestea si chiar cu povestile in care binele triumfa mereu .

  4. Nevermore spune:

    Uneori este nevoie sa mi se arate unde povestea nu este bine spusa. In acest fel, cu ajutorul unor asemenea critici constructive, treptat stilul imi va deveni mai bun. Si poate peste 30-40 de ani voi fi atat de puternic incat sa arunc manusa bunicii, provocand-o la un duel al povestilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s