(Pseudo)cronică de concert. Manowar

          E mare păcat că Manowar a acceptat să cânte la B’estfest. Un festival cât se poate de ratat (din spusele mai multor persoane), cu o sonorizare cât se poate de jenantă. Sărind totuși peste acest aspect, mărturisesc că toate chinurile de ieri au meritat. De când m-am trezit (și nu a fost foarte devreme) a început nerăbdarea. Priveam ceasul, așteptam ca timpul să se scurgă mai repede, dorindu-mi să îl împing de la spate. Am scormonit prin dulap după pantalonii de piele, i-am șters, i-am pregătit pentru marele eveniment. O dată, apoi încă o dată și încă o dată… într-un final a venit vremea și am pornit-o cu emoție spre “câmpul de luptă”. Acum, după o noapte fierbinte, pot spune că așteptarea a meritat și că speranțele nu mi-au fost deloc înșelate. Băieții de la Manowar nu se pricep doar la muzică, se pricep să facă și show.

          Am ajuns când abia începea concertul celor de la Holyhell, o dovadă vie că americanii, cu câteva excepții, nu sunt în măsură să producă un rock de o factură superioară celui european. E adevărat, solista are o voce suficient de bună, instrumentalul pe alocuri – foarte bun, dar, pentru că există un dar, le lipsește ceva, ingredientul secret pe care doar cei de pe bătrânul continent par să îl cunoscă.

          Când, însă, au intrat pe scenă cei de la Manowar, tunetele s-au dezlănțuit provocând cutremure sub picioarele noastre și în suflete. S-a deschis o cu totul altă lume în fața celor câteva mii de spectatori, o lume a unei trupe mari pe care România nu a mai văzut-o până acum. Este o lume care trebuie văzută, măcar o dată, cu luptători care pornesc la luptă, care alternează spadele pline de sânge cu acordurile puternice de chitară. O lume în care versurile pieselor se transformă în strigăte de luptă umplându-te de energie, de dorința de a îți lua zborul din banalul tău trup și de a deveni un erou de poveste.

          Lăsând la o parte senzațiile subsemnatului, cu riscul de a mă repeta, Manowar au arătat că știu să facă show. La nici cincisprezece minute de la începere s-a decretat o pauză nedorită. Motivația? A explodat un generator… Am spus că sonorizarea a fost jenantă și, trăind în România, te obișnuiești să apară tot felul de probleme neprevăzute. Dar cum este posibil să se întâmple asta tocmai celui mai mare nume de pe afisul acestui festival? Just for show…. La început m-am revoltat și am resimțit gustul amar pe care cu toții îl avem în guri de atâta nemulțumire. Din fericire există și persoane cu picioarele mai pe pământ decât mine, mai pricepuți la cele tehnice. Toate luminile erau aprinse, echipamentele electronice de pe scenă funcționau… nu am înțeles foarte bine explicația, concluzia, însă, este că dacă ar fi apărut o defecțiune de natură tehnică totul ar fi arătat altfel. Această ipoteză mi-a fost întărită de revenirea pe scenă a celor de la Manowar, care printr-o tehnică simpatică de laudă de sine au impulsionat și dezlănțuit energia publicului. Nici Metallica nu a avut probleme asemănătoare, nici Iron Maiden nu au avut… la Manowar este normal să apară, pentru că ei sunt cea mai zgomotoasă formație din lume, forța sunetului, în cazul lor, nu are oponent și orice boxă, orice generator, orice echipament sunt sortite, mai devreme sau mai târziu pieirii. Adevărat, o laudă de sine dar care nu a mirosit deloc rău și care chiar a arătat (opinia mea) că acea presupusă defecțiune a fost programată. Și dacă nu a fost programată, ei bine, încă o bubă pe obrazul organizatorilor acestui festival nu mai contează.

          Nu glumesc, chiar nu mai contează în momentul în care auzi chitările vuind, gemând mutilate când li se smulg fără milă corzile, atunci când ți se cântă Moonlight Sonata lui Beethoven într-un mod în care oricine își poate da seama că are în față niște muzicieni adevărați. A fost un show total, îndrăznesc să spun. Și dacă iau în considerare cele trei patru minute în care Joey De Maio s-a adresat publicului în limba română, făcându-l să înalțe către cer strigătele victorioase… nu știu ce ar mai putea fi de spus. Cred cei care au fost acolo, care au transpirat efectiv doar din pricina energiei degajate, care au strigat sub diferite forme numele victoriei, înțeleg cel mai bine sentimentul pe care l-am avut. Pe care încă îl am sub forma unei amintiri magice. Din nou monștrii sacrii nu se dezmint, arată că fanii lor sunt foarte importanți pentru ei, caută să depășască toate barierele, să te surprindă în orice mod. Da, au fost câteva voci care s-au ridicat în semn de protest, “Tata” nu a fost cântată pe scena B’estfest, dar eu cred că acest lucru nu este deloc un minus. Sunt sigur că noi, fanii, am primit mult mai mult decât ne așteptam.

          Maniera în care Manowar au cântat umăr la umăr cu chitaristul român născut din valurile unei mări de fani, modul înălțător în care am cântat împreună “Hail and kill” și “The crown and the ring” sunt cu siguranță doar câteva ingrediente ale unui show care aproape a atins perfecțiunea.