Iubire în mijlocul ploii

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Trupurile să ne fie atârnate undeva între cer și pământ, strivind capetele firelor de iarbă, plutind deasupra lor… Deasupra ochilor cerul să înceapă să sângereze, lovit în suflet de fulgere sclipitoare, înspăimântat de moarte de tunete ascunse de perdeaua plumburie care acoperă privirile incandescentului cerc de foc… Vântul începe să sufle, jucându-se cu tulpinile florilor, cu pletele noastre… De teamă trupurile ni se apropie, se strâng unul în celălalt simțindu-și căldura. Caută să se liniștească unul pe celălalt, voind să devină unul…

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Stropi mari, răcoritori, cad dinspre ceruri ca lacrimi de bucurie, binecuvântând cele două mâini care îți cuprind trupul… lacrimile dulci se strecoara intre buzele noastre, sarutându-le, facându-le să se apropie, picurii se ating între ei, apoi buzele noastre… și pământul începe să se rotească rapid, evitând fulgerele care vor să îl străpungă, răspunzând cu dispreț bubuitului tunetelor… O amețeală gingașă ne ridică trupurile în aer, ascunzându-se sub ele de stropii din ce in ce mai puternici, mai mari, mai grei. În rotire ploaia ne biciuiește fețele, umerii,  face hainele să ni se lipeasca de piele, apoi între ele, împingându-ne prin toate să devenim o singură ființă. Apoi hainele par că se topesc, ca spălate de ape, smulse și duse departe, aruncate spre zări de vântul răcoros care a prins curaj și putere.

Ne rămân doar trupurile noastre strânse împreună sub foșnetul frunzelor copacilor, ascunse de priviri de perdeaua picăturilor de ploaie, de firele de iarbă care ne mângâie… Săruturi și atingeri nebune, înspăimântate de furia furtunii din noi, teamă în fața prăpastiei fără fund în care ne aruncăm rațiunea, fiori, tresăriri… tunetele ne acoperă respirațiile întretăiate, fulgerele ne luminează drumul gurilor una către cealaltă… Degetele se împletesc, părul ni se întinde ud pe umeri… pe umerii noștri înaripați deveniți o singură pereche de umeri.

Ai făcut vreodată dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară? Se prăbușește totul în jurul nostru, pământul se scufundă, beznele devin de nepătruns, simțim pe trupuri lacrimile celor care ne-au pierdut și care ne plâng, abandonându-ne nouă. Și cădem… cădem fără să știm cum, fără să știm unde, fără să știm cât. Privirile ni se întâlnesc din nou, întretăiate de sclipiri. Dinții ni se dezvelesc într-un zâmbet pierdut, buzele se strigă, trupurile ostenite se acoperă unul pe celălalt ude de ploaia dulce-sărată. Norii aproape au dispărut, soarele își trimite razele aurii să ne sărute pielea biciuită de apă, lumea se luminează din nou datorită zâmbetelor noastre, datorită uitării din privirile noastre pure, renăscute și rătăcite. Ai făcut dragoste în mijlocul unei ploi torențiale de vară… îți amintești?