Eternitatea nu este decât o stare, o trăire… O resimțim cu toții, ca pe o povară mai grea sau mai ușoară. Și o contabilizăm diferit. O eternitate poate să fie într-adevăr, o eternitate, începând dincolo de facerile vieții și sfârșind mult mai departe de moartea sufletului. Dar la fel de bine poate să fie o clipă, să dureze atâta timp cât este necesar ca genele să acopere în mișcare niște ochi limpezi pentru a îi redescoperi la loc. Este o nebunie să încerci să o definești. Este o nebunie să ceri altora să o definească. Pasiunea omului, înfierbântată, ar putea da naștere unor noi războaie fratricide, numite războaiele pentru eternitate. Fiecare va căuta să dovedească ceva legat de eternitate. Să arate că el este cel care are dreptate, în exclusivitate sau în cea mai mare parte. Definiția eternității va fi, eventual, impusă, într-un mod eroic, în fața altor concepții mutilate și însângerate, alungate din conștiința unanimă de cei care vor avea tăria să își impună punctul de vedere. Nici unul dintre luptători nu va ști, totuși, ce este eternitatea. Da… o perioadă de timp, limitată sau nu. Nelimitată? Pornind de la minus infinit și tinzând spre plus infinit? Dar atunci dumnezeirea s-ar simți lezată, cerul s-ar întuneca de pădurile de săgeți lansate de arcurile limbii, de sulițele otrăvite ale cuvântului… Armiile ridicate de divinitate s-ar ridica și ar șterge orice urmă de rațiune, orice încercare nefericită de a confunda eternitatea cu dumnezeirea. Sau… dacă eternitatea ar fi o perioadă limitată de timp? Dacă o eternitate ar fi un mileniu? un secol? un deceniu? O oră… un minut? O clipă?
Atâția eroi au fost păstrați în memoria colectivă… pentru eternitate! Pentru totdeauna… Dar totdeauna înseamnă atâta timp cât durează lumea. O lume. Și lumea poate începe cu un om și se poate sfârși cu un om. Și fiecare om este o lume în sine, o lume care va dăinui veșnic, atâta timp cât are resurse. Cât omul respectiv are suflu.
Poți defini eternitatea ca durata în care un suflu, un suflet, simpla licărire a vieții animă un bulgăre de tină? Da, poți spune că atâta timp cât în acei doi ochi licărește o luminiță ea se va confunda cu eternitatea. Și apoi? Apoi eternitatea va zbura către alte zări, către alți ochi… către alți oameni care la rândul lor o vor trăi și vor căuta să îi descifreze misterul.
Dar oare vor ști ei, sau măcar unii dintre ei, că “eternitatea nu e accesibilă decât prin viețuirea clipei în mod absolut”?
Nevermore 
Nevermore, multumesc pentru raspuns!
Mi-a trebuit o clipa sa spun multumesc . Si clipa este esenta eternitatii. Ti-o daruiesc in semn de pretuire pentru tot ce ai scris si mi-a placut… azi.
Eternitate = timpul in care sant in asteptare
Clipa = timpul in care fac ceeace imi place
Mereu am spus… „carpe diem”. Dar sa nu ne pripim, cine stie ce se va dovedi a fi eternitatea? In curand sper sa pot lega partea a 2a.
4evăr 1 love
M3h, se spune ca asa ar fi ideal….
„Dar oare vor ști ei, sau măcar unii dintre ei, că “eternitatea nu e accesibilă decât prin viețuirea clipei în mod absolut”? ”
Si cand ai avut parte de asemenea momente, clipe perfecte in care ai atins eternitatea, iti doresti si altele asemanatoare lor, fiindca perfectiunea iti da acea plinatate a simtirii in care nu-ti lipseste nimic, avand totul…Deplina satisfactie nu cred ca e o stare de care ai putea vreodata sa te plictisesti in eternitate. 🙂 Si in fond ce este eternitatea, daca nu doar un perpetuum astazi? Asa ca nu ar trebui sa ne sperie ideea unei vietuiri vesnice in fericire…care – zic unii – ar putea deveni la un moment dat anosta.
🙂
Honeybee, e vechi textul si unele conceptii se mai schimba, sau se mai actualizeaza. Dar as sustine in continuare ca o eternitate poate sa aiba atat durata unei clipe la fel de bine cum poate sa reprezinte impietrirea. Oamenii se raporteaza de multe ori la perfectiune tocmai in baza ideii ca nu poate sa fie atinsa. Toti si orice au drept caracteristica constanta perfectibilitatea, nu perfectiunea. Si daca am fi perfecti, probabil am cauta supraperfectiunea, asa cum supraomul ar putea fi alternativa viabila pentru om. Ideea unei vieti vesnice in fericire inca nu imi pare valida, pentru ca omul, ca fiinta lacoma, va cauta mereu mai mult.
Lacomia omului cred ca are legatura mai mult cu lumea asta imperfecta. O viata scurta de om te poate face avid de cat mai multe placeri, stiind ca timpul iti este foarte limitat. Dar intr-o existenta vesnica cand ai la dispozitie o sursa inepuizabila de varietate…cand ai putea sa inveti orice-ti doresti; cand cunoasterea iti ofera posibilitati (aproape) nelimitate de manifestare; cand ceea ce faci, ceea ce se intampla in jurul tau determina o stare de multumire (fericire)continua, careia eventual ii difera din cand in cand numai intensitatea, de ce sa mai fii hraparet? De ce sa fii ahtiat dupa anumite lucruri? 🙂 Bineinteles pentru asta este nevoie de schimbarea mentalitatii omului de acum…
Honeybee, eu cred ca lacomia are mai mult legatura cu imperfectiunea omului, cu setul sau de valori si cu firea sa. Imperfectiunea lumii poate sa fie, eventual, un factor care sa ne influenteze, la fel cum este si conceptia ca timpul este scurt si nu ar trebui sa fie risipit. Dar si in aceste conditii externe, am cunoscut oameni multumiti cu putinul lor, fara sa ii consider, vreodata, limitati in orizonturi. Si, poate (indraznesc sa spun), omul caracterizat de lacomie are orizonturi mult mai limitate decat altii care se multumesc cu mai putin. 🙂
“Putin”,“mult”: sunt notiuni relative… 🙂 Poate acel putin pe care il au este de calitate si le satisface exigentele….Poate au inteles ca nu lucrurile in sine ne fac fericiti ci felul cum ne raportam la ele. Daca te gandesti bine, avem nevoie de atat de putine intr-o zi sau intr-o viata de om, dar unele lucruri sunt indispensabile pentru a putea trai in decenta.
Lacomia cumva este legata de o continua nesatietate… caracterizata de “infulecarea”necontenita de senzatii, neputand sa controlezi pofta.
Nu dorinta in sine este rea. Ea poate fi motorul care ne indeamna sa actionam. Depinde care sunt aspiratiile noastre. Pe urma toti avem dorinte, cu diferenta ca nu toti suntem stapaniti de ele ci ii putem controla. (un exemplu banal: Ce repercursiuni ar avea asupra organismului nostru excesul de mancare, bautura, numai ca sa ne satisfacem simtul gustului?)De aceea consider ca este mai intelept sa invatam cumpatarea in toate aspectele vietii, dar mai mult cred ca este necesar sa cultivam nazuintele bune ale inimii. 🙂
Honeybee, in principiu sunt de acord ca „nazuintele bune ale inimii” ar trebui dezvoltate, dar conteaza mult in ce principii isi afla fundamentul. Aplicarea iratinala a unei filosofii crestinesti nu inseamna evolutie ci supunere irationala. „Nazuinta buna” trebuie sa se bazeze pe cunoastere, pe atingerea unui nivel inalt de intelepciune. Si nu vorbim de „intelepciunea” de a construi avioane si nave spatiale, ci de intelepciunea de a trai in armonie cu ceilalti si cu sinele. 🙂
Mă întreb ce ar fi dacă nu s-ar întâmpla nimic ? Ar mai avea farmec lumea ?
Vorbim de două lucruri distincte: eternitatea lumii şi… infinitatea ei . Le confundăm, deşii ele nu se confundă.
Eternitatea înseamnă ieşirea din timp (lipsa timpului), iar infinitatea presupune o continuă schimbare (infinitul este o potenţă şi nu o realitate – el nu există).
Ce ne dorim: ieşirea din timp (eternitatea) sau infinitatea (lumii în care trăim) ?
Dacă vrem eternitatea, dorim să nu avem de-a face cu timpul, adică cu schimbarea, adică vrem să nu se mai întâmple nimic (!?) Ar avea haz o asemenea lume ?! Evident, nu, atâta timp cât totul ar rămâne încremenit.
Prin urmare, nu ne rămâne decât să vrem … infinitatea lumii …! Adică, schimbarea..! Dar ea (schimbarea) există şi … nu ne prea convine pentru că astăzi suntem, iar mâine nu…(!?) Permanent, ceea ce există, trebuie să „facă loc” celor ce vor fi … ! E regula cestei lumi, esenţa ei, a existenţei ! Dacă gândim, existăm şi, dacă existăm, trebuie să ne bucurăm !
Damaschin Petru, este un punct de vedere interesant care poate genera discutii interminabile. Cred ca este important din ce punct de vedere alegem sa privim si sa discutam lucrurile, in functie de factorii care isi lasa amprenta asupra evolutiei lumii, respectiv a factorilor influentati de lume. Timpul si infinitatea lumii (daca acceptam ca lumea este infinita) nu sunt notiuni confundabile, dar nici nu se resping reciproc, mai degraba se intrepatrund. Dintr-un punct de vedere filosofic putem spune ca timpul este cel care, prin trecerea lui, marcheaza un final, de orice natura ar fi el, si chiar il provoaca. Pe de alta parte, daca admitem ca timpul (ca si spatiul) este relativ, putem afirma ca timpul este o unitate de masura intre doua borne reprezentate de evenimente. Nasterea si moartea nu sunt generate de timp, timpul doar este unitatea de masura dintre cele doua evenimente, acestea fiind provocate de cu totul alti factori, in aparitia lor avand rol determinant alte cauze. De asemenea, „impietrirea” timpului poate exclude doar la nivel superficial schimbarea, pentru ca, daca admitem ca lucrurile se schimba oricum, iar timpul este unitatea care doar masoara distanta dintre o forma initiala si cea rezultata prin schimbare, rationamentul expus mai sus ramane fara fundament. Personal raman un sustinator al relativitatii, pentru ca in orice perceptie nu putem si nu ar trebui sa excludem factorii care tin de subiectivitate. Dar sunt de acord, esential, resimtind sau nu schimbarea, trebuie sa existam si sa ne bucuram pentru acest lucru 🙂