Depresie

Vreau să scriu. Vreau să scriu și nu pot. Nu știu cum, vocabularul refuză să mă mai ajute și ideile mi se învălmășesc în cap, făcându-l să se clatine în stânga și în dreapta, parcă dezaprobator. Nu mai știu ce să fac. Nu mai știu cum să scriu… sau nu mai știu să scriu?! Dă-mi un pahar de vin, poate va trezi beția simțurilor! Poate într-o asemenea stare nu voi mai ține cont de nimic. Voi putea înjura, voi putea fi sincer, voi putea fi tandru… Îmi mângâi coala albă ca pe o amantă care și-a pierdut farmecul. Aș vrea să îi spun o vorbă frumoasă, să îi înșir toate motivele pentru care ruptura este inevitabilă. Nu ar înțelege. O frază care nu sună bine nu poate fi tăiată cu pixul. Nu e de vină cel care scrie, scriitorul, ci ea, coala, amanta. Nu mai este capabilă să trezească patimile, nu mai știe cum să învolbureze gândurile… nu mai poate să dea viață cuvintelor, făcându-le să alunece în șiruri dense și rotunde. Prea sună pătrățos ce este între noi, draga mea coală. Am rupt-o, la început în două, apoi în patru, apoi în opt. Am rupt-o depresiv-obsesiv, compulsiv chiar. Eu nu scriu așa ceva și ce am scris acolo nu are nici un rost să trăiască. Nu există trăire, nu există suferință, nu există disperare. Mă faci prea fericit, draga mea. Și fericirea e plictisitoare, este pentru proști. Nu îmi mai trebuie fericirea ta. Pleacă!

Mi-a lăsat în suflet o rană otrăvită. Și pe masă un pahar cu vin amar. “Nu vezi că din cauza ta nu mai pot să scriu?!”. M-am întors speriat și i-am auzit râsul. Am căutat-o cu privirea. Nu, nu era. Și râsul se aude mereu numai în spatele meu. Știu, fantoma ei își bate joc de mine. În fiecare noapte îi șoptesc “întoarce-te, nu mai am pentru cine să scriu”. Dacă m-a auzit… Râde pentru că știe că nu voi mai scrie niciodată. Fără ea nu mai am pentru cine să scriu. Cu ea nu mai știu să scriu…

Și dacă îmi voi schimba muza? Nu e mare lucru. Trebuie doar să găsesc pe altcineva. Altcineva care să îmi tortureze sufletul, să îl zdrobească în picioare, să scuipe pe el. Să îl carbonizeze, pe un rug aprins din propriul ei trup, cu flăcări pornite din ochii ei. Dar care e nebuna să mi se ofere așa? Și pentru ce? Nu ar mai avea ce schingiui, nu ar mai avea ce incendia, doar rămășițe dezgustător de mutilate. Nu! Mai bine întoarce-te, frumoasa mea! Unde ești? Întoarce-te… vreau să uit hârtia și creionul. Lasă-mă să îmi scriu opera cu degetele și cu săruturi pe tot trupul tău, pe fiecare centimetru al pielii tale.