Vreau să trăiesc…

A mai trecut o eternitate de când ai plecat. Știu că dacă ai afla acest sentiment care mă încearcă ai zâmbi. „O eternitate?” ai întreba. De parcă nu aș realiza că de fapt totul nu este decât o metaforă… O metaforă care cuprinde întreaga mea durere, întreaga mea disperare. Nu îmi rămăsese de făcut altceva decât să îmi schimb în totalitate simțul temporal pentru a fi în stare să îți suport absența. Fără tine am rămas suspendat în timp, nemișcat. Știu că trece, îl văd… dar nu îl mai simt deloc. Și fiecare gând îndreptat către tine este un ac înroșit care mi se înfige în creier, un pumnal care mi se răsucește în inimă. Nu mai cunosc altceva decât chinurile unui suflet contorsionat înfiorător.

Mi-ar plăcea să te văd zâmbind, să îți aud râsul drag când ai citi în pieptul meu sfârtecat. Poate atunci, într-un acces de furie, aș face ceea ce ar fi trebuit să fac de mult timp. Să mor. Să mi te scot din inimă și lipsit de oxigen să cad pe spate, cu ochii larg deschiși, îndreptați spre albastrul ceresc. Apoi, după o vreme, m-aș fi ridicat clătinându-mă, palid. Mi-aș fi continuat drumul, la început sterp. Cu fiecare pas atmosfera ar fi devenit mai puțin apăsătoare, mai puțin înecăcioasă. Pe marginile drumului ar fi început să răsară fire de iarbă, la început uscate, galbene. Dar, pe măsură ce pașii m-ar fi purtat mai departe, ar fi devenit tot mai verzi și mai proaspete. Apoi verdele crud al ierbii ar fi fost împânzit de culorile vesele ale florilor. În drum aș fi început să întâlnesc câte un copac umbros, câte o adiere de vânt, câte un izvor limpede care să îmi potolească fierbințeala, care să îmi umezească buzele arse. Și în timp, lumea ar fi renăscut, în cânturi de păsări, în șopot de izvoare, sub privirea îngăduitoare a cerurilor care, zâmbind, m-ar încuraja să profit de o nouă șansă.

De ce să fi făcut așa ceva? De ce să fii murit pentru a avea posibilitatea să renasc? De ce să întorc cu lașitate spatele acestei suferințe inumane care mă sugrumă? Nu am nevoie de o altă șansă, nu am nevoie de răsărituri fericite și de ceruri zâmbitoare. Nu am nevoie de acea moarte care să te arunce pentru totdeauna în uitare. Am nevoie de tine. Și dacă nu ești tu, este spectrul tău, umbra ta. Îmi este mai bine. Supune-mă tuturor torturilor pe care ți le poți imagina. Smulge-mi cele mai groaznice gemete și lasă-mi lacrimile să se dezlănțuiască, mai nebune ca vâltorile de munte. Așa vom trăi veșnic unul legat de celălalt. Și când va fi să facem pasul cel mare către o altă lume, te voi ridica în brațele mele tremurânde, ca să îl trecem împreună, ca doi miri tineri care intră în casa care le va adăposti iubirea.