Vreau să trăiesc…

A mai trecut o eternitate de când ai plecat. Știu că dacă ai afla acest sentiment care mă încearcă ai zâmbi. „O eternitate?” ai întreba. De parcă nu aș realiza că de fapt totul nu este decât o metaforă… O metaforă care cuprinde întreaga mea durere, întreaga mea disperare. Nu îmi rămăsese de făcut altceva decât să îmi schimb în totalitate simțul temporal pentru a fi în stare să îți suport absența. Fără tine am rămas suspendat în timp, nemișcat. Știu că trece, îl văd… dar nu îl mai simt deloc. Și fiecare gând îndreptat către tine este un ac înroșit care mi se înfige în creier, un pumnal care mi se răsucește în inimă. Nu mai cunosc altceva decât chinurile unui suflet contorsionat înfiorător.

Mi-ar plăcea să te văd zâmbind, să îți aud râsul drag când ai citi în pieptul meu sfârtecat. Poate atunci, într-un acces de furie, aș face ceea ce ar fi trebuit să fac de mult timp. Să mor. Să mi te scot din inimă și lipsit de oxigen să cad pe spate, cu ochii larg deschiși, îndreptați spre albastrul ceresc. Apoi, după o vreme, m-aș fi ridicat clătinându-mă, palid. Mi-aș fi continuat drumul, la început sterp. Cu fiecare pas atmosfera ar fi devenit mai puțin apăsătoare, mai puțin înecăcioasă. Pe marginile drumului ar fi început să răsară fire de iarbă, la început uscate, galbene. Dar, pe măsură ce pașii m-ar fi purtat mai departe, ar fi devenit tot mai verzi și mai proaspete. Apoi verdele crud al ierbii ar fi fost împânzit de culorile vesele ale florilor. În drum aș fi început să întâlnesc câte un copac umbros, câte o adiere de vânt, câte un izvor limpede care să îmi potolească fierbințeala, care să îmi umezească buzele arse. Și în timp, lumea ar fi renăscut, în cânturi de păsări, în șopot de izvoare, sub privirea îngăduitoare a cerurilor care, zâmbind, m-ar încuraja să profit de o nouă șansă.

De ce să fi făcut așa ceva? De ce să fii murit pentru a avea posibilitatea să renasc? De ce să întorc cu lașitate spatele acestei suferințe inumane care mă sugrumă? Nu am nevoie de o altă șansă, nu am nevoie de răsărituri fericite și de ceruri zâmbitoare. Nu am nevoie de acea moarte care să te arunce pentru totdeauna în uitare. Am nevoie de tine. Și dacă nu ești tu, este spectrul tău, umbra ta. Îmi este mai bine. Supune-mă tuturor torturilor pe care ți le poți imagina. Smulge-mi cele mai groaznice gemete și lasă-mi lacrimile să se dezlănțuiască, mai nebune ca vâltorile de munte. Așa vom trăi veșnic unul legat de celălalt. Și când va fi să facem pasul cel mare către o altă lume, te voi ridica în brațele mele tremurânde, ca să îl trecem împreună, ca doi miri tineri care intră în casa care le va adăposti iubirea.

28 comentarii la “Vreau să trăiesc…

  1. Elisa spune:

    si asa propria-ti viata e ca un dar pentru cea pierduta….

    • Nevermore spune:

      Da, Elisa, dar crezi ca exista ceva mai inaltator decat sa te sacrifici pentru o persoana sau pentru o idee?!

      • Elisa spune:

        Un raspuns simplu ar fi ca nu, nu exista ceva mai inaltator. Atata timp cat nu te anihileaza pe tine ca entitate. Si in acest sens as zice totusi ca mai inaltator este sa te daruiesti unei idei sau unei fiinte.

      • Nevermore spune:

        Elisa, sacrificiul presupune anihilarea totala sau partiala a entitatii. Sunt intrutotul de acord cu tine, ca nimic nu poate parea mai inaltator decat daruirea. Dar sacrificiul este punctul culminant al daruirii, este daruirea impinsa la extrem. Si de asemenea, este dovada daruirii in totalitate. Sper sa nu te deranjeze aceasta noua opozitie, dar intr-un dialog este normal sa ne sustinem opiniile. Mai ales daca este un dialog constructiv si amical ca acesta.

      • Nevermore, sustin opinia Elisei! Sacrificiul este intr-adevar daruirea impinsa la extrem si este inaltator. Dar daruirea aduce bucurie, pe cand in spatele sacrificiului cineva sigur sufera! Si daca spui ca in suferinta gasesti placerea, nu te cred ! Este impotriva firii si cei ce simt asa ceva, sant tratati si se vindeca!
        Si daca vrei sa traiesti, atunci sa vrei sa traiesti cu cat mai putina suferinta, si pentru asta trebuie sa lupti cu propriul tau negativism pana alungi toti norii. Scrii superb in note grave, reusesti sa pui stapanire pe cititor, dar in viata de toate zilele, fii increzator si vesel!

      • Elisa spune:

        Nici vorba sa ma deranjeze. Sunt atenta la ce spune celalalt si ii respect opinia, atitudinea.
        In fond fiecare are propriile limite, mai aproape sau mai departe de extrem.

  2. Lorena spune:

    Superb scris…sacrificiul…cred ca trebuie impartasit…

  3. Nevermore spune:

    Multumesc, Lorena… Dar nu, in opinia mea, daca sacrificiul ar fi impartasit si-ar pierde esenta.(!)

  4. Nevermore spune:

    StropiSeSuflet! Nu sunt omul caruia ii ninge si ii ploua tot timpul (daca m-ai fi vazut cand am ciocnit paharele alea😛 !) Dar gresesti exprimandu-ti indoiala in privinta gustului suferintei. Si acea voluptate pe care o poti simti, fie iti ia mintile fie iti da puterea de a merge mai departe. Mult mai departe decat ai fi putut ajunge in altfel, vreodata. Ca sa cadem toti de acord – desi discutia e foarte placuta si subiectul incitant – daruirea este si inaltatoare si placuta. E o concluzie asupra careia toti suntem de acord. Dar de aici va interveni subiectivismul, si personal, revin, gasesc extremele mult mai dulci decat un drum lin, constant si, de la un punct, plictisitor. In limita timpului, a inspiratiei (deja ma dau mare scriitor!) si a puterii de a scrie, voi cauta sa revin asupra subiectului.

  5. Nevermore spune:

    Cred ca ai dreptate, Elisa, probabil in functie de limitele stabilite fiecare gusta altfel daruirea si sacrificiul.

  6. dplanetei spune:

    emokids😀

  7. AlterEgo spune:

    Uimitor. Ceva scris atat de frumos incat as vrea sa uit si apoi sa recitesc din nou, ca sa pot simti aceasi placere, cu toate ca de fiecare data cand citesc imi place mai mult . Felicitari🙂

    • Nevermore spune:

      AlterEgo, ca sa fiu sincer… uitasem textul. Multam fain, sper sa iti fie (re)citirile cat mai placute!🙂

      • AlterEgo spune:

        Ma bucur ca ti-am reamintit de el, si sa fie si mai bine venit, -eu stau destul de mult pe site-uri de socializare, iar de cateva zile, a aparut valul cu acest articol al tau. O sa-l recitesc de fiecare data cand uit ca sunt baieti cu sufle, doar ca sa-mi amintesc ca macar unul exista🙂

      • Nevermore spune:

        AlterEgo, imi asum cu placere aprecierile facute asupra cuvintelor. Aprecierile in privinta sufletului nu ar trebui, totusi, sa fie echivalente. Jocurile de-as scrisul sunt una, oamenii de la care provin sunt alta. Daca as fi intrebat, parerea mea este ca toti (oamenii) avem suflete, difera doar dimensiunea si puterea lor.🙂

      • AlterEgo spune:

        Exact. Iar unii oameni inca nu si-au descoperit cu adevarat puterea sufletului.

      • Nevermore spune:

        AlterEgo, atunci cand nu lucreaza in defavoarea omului, timpul ii pune la dispozitie toate raspunsurile.🙂

  8. honeybee spune:

    Noua, cititorilor ne place ca scriitorul, poetul sa ne uimeasca, sa ne starneasca imaginatia, gandirea, sa ne trezeasca emotii nestiute sau de mult uitate…
    Avem multe asteptari de la un artist, pe care il consideram intr-un moment de naivitate copilaroasa un fel de “superman”.
    Ce bine ar fi daca nu am astepta nimic…nimic care sa ne surprinda (bineinteles placut!) Artistii scriitori, doar sunt si ei oameni muritori ca noi, ceilalti – chinuiti de aceeasi dorinte si visuri neimplinite – avand insa capacitatea sa se elibereze proiectand cu talent imagini uluitoare si sugestive doar prin cuvinte…
    Scriitorul ar trebui ( si probabil asta si face!) sa-si scrie siesi, actul scrierii fiindu-i un fel de catharsis prin care se reinventeaza de fiecare data… iar cititorul – ei, bine – cititorul ar trebui sa ramana doar un anonim recunoscator, pentru ca i-a fost dat sa fie unul dintre martorii tacuti al acestui act intim de recreere al artistului-om… si cand se intampla fenomenul, inseamna ca pentru o clipa, o scanteiere de magie s-a produs…restul fiind si ramanand doar tacere.

    Muzica la care m-am gandit citindu-te

    Te rog sa nu dai crezare aparentelor, sunt ganduri pe care mi le-a inspirat scrierea ta. O zi, o seara cat mai placuta sa ai.🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, intorc cu intarziere urarile de bine! In orice domeniu artistic, dupa parerea mea, exista arta si exista prostitutie. Impulsul artistic nu ar trebui sa tina seama de cei la care va ajunge opera de arta, ci sa se manifeste liber, iar rezultatul sau, in cazul in care nu va fi tinut doar pentru sine, sa aiba propria putere de a influenta, de a atinge, de a trezi reactii in randul publicului. Din punctul meu de vedere nimeni nu ar trebui (revenim) sa scrie pentru ceilalti, ci pentru sine, ca om de sine statator, ca suflet chinuit de spaime, de angoase, traversat de bucurii sau inaltat de fericire. Cititorii sunt mereu spectatorii care, insa, au cuvantul final, cuvantul hotarator. O zi faina!🙂

      • honeybee spune:

        De ce au cititorii-spectatori cuvantul hotarator daca scriitorul/ artistul scrie/ creeaza pentru sine? Pentru ca au puterea sa valideze o lucrare sau prin simplul feedback pozitiv pot sa motiveze, sau sa impulsioneze actul creator al artistului-om? Dar daca feedbackul este negativ…? Cum va influenta acest fapt evolutia artistica? Oamenii/ indivizii sunt de atat de multe feluri… Aceeasi chestie citita/ vazuta/ auzita poate sa trezeasca diferite reactii in cei care percep opera de arta…Nu-i putem multumi pe toti. Apoi spectatorii-cititori sunt devoratori atat de cruzi: existi pentru ei doar pana cand ii hranesti…
        O zi senina!🙂

      • Nevermore spune:

        Honeybee, fara a avea pretentia ca vorbesc si in numele altora, dincolo de validare, de feedback pozitiv sau negativ, exista pasiunea, hotararea, incapatanarea si asumarea sacrificiilor. In multe momente poate sa intervina descurajarea la fel cum in la fel de multe momente apare credinta: „asta trebuie sa fac”. Adevarat ca oamenii uita, dar sunt unii care isi amintesc si mereu altii care sa descopere.🙂

  9. honeybee spune:

    Da… si probabil conteaza mai mult acea minoritate din urma care nu se incadreaza in „marele public devorator” a tot si de toate, caruia ii place sa descopere, sa redescopere amintindu-si.🙂
    Ma inspaimanta insa ideea cand artistul la un moment dat pentru a fi in TOP „trebuie” sa se plieze pe asteptarile publicului care s-a obisnuit cu un anumit standard.
    Nu poti fi tot timpul in top: este un compromis care te-ar consuma prea mult si exista riscul sa te pierzi pe tine insuti.

    O zi frumoasa!🙂

  10. honeybee spune:

    da, asa este si probabil nu numai in arta scrisului.🙂
    oricum, ai gandit frumos „Vreau sa traiesc…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s