Furtuna

Mereu sunt doi. Fiecare cu doi ochi sclipitori, înflăcăraţi. Cu priviri arzânde care devorează trupul celuilalt. Şi cu zâmbete duioase în care nu se citeşte amarul de mai târziu. Mereu sunt două guri, patru buze care se contopesc în răsuflări pure, pasionale, tandre sau sălbatice. Mereu două limbi care vorbesc acelaşi glas, al iubirii.

Se privesc, se strâng în braţe, se mângâie şi îşi şoptesc… “aş vrea să fim o veşnicie”. Şi celălalt zâmbeşte, cu scântei de fericire în ochi. Degetele li se împletesc, mâinile li se strâng ca într-o îmbrăţişare şi stelele îi amăgesc prevestindu-le oceane de fericire.

Când se strâng norii nici unuia nu îi trece prin cap să îl tragă pe celălalt la adăpost, sub o streaşină, sub un copac cu frunziş des… e atât de frumos să te plimbi prin ploaie! Dar ploaia devine furtună, tunetele se dezlănţuie în voci metalice, iar fulgerele brăzdează priviri încărcate de reproşuri şi de resentimente. Vânturile încep să sufle puternic, din ce în ce mai puternic, plecând capetele florilor către pământ, smulgând copaci din rădăcină şi iubirile din inimi. Şi abia atunci amândoi, într-o singură clipă în care noaptea întunecată a furtunii e luminată de o rămăşiţă de jar, îşi dau seama ce bine era dacă ar fi căutat un adăpost.

Întotdeauna dezastrul nu se observă la adevăratele sale proporţii decât în urma furtunii. Abia atunci vezi că ierburile sunt ude de lacrimi, că rădăcinile puternice ale sentimentelor zac prăbuşite anormal, cu braţe întinse implorator spre cer, în timp ce în pământul roditor în care se prinseseră rămân doar hăuri necuprinse. Cu altfel de priviri, cu umeri încovoiaţi, amândoi se depărtează, privind, din când în când, în urmă. Buzele altădată destinse în zâmbet şoptesc un “adio!” neauzit. E de mult uitată veşnicia. Şi niciunul nu şi-o mai doreşte.