Blestemul

S-au întâlnit într-o seară de vară. O altă seară de vară, care semăna cu cea care trecuse. Simțea că ceva plutea în aer, ceva ca o amenințare nerostită. Nu luă în seamă avertismentul cerului transparent prin care stelele începeau să își arunce razele palide. Își continuă drumul cu pași grăbiți, ca și cum pierzania îl legase cu fire nevăzute pe care acum le mânuia, imprimând marionetei sale direcția dorită. Întunericul își răspândea mantia asupra tuturor, picurând somn în unele pleoape, și trezire în altele. Doar pasul lui hotărât nu ezita nici o clipă. Susurul apelor deveni curând un murmur surd și trist, ca o implorare, o ultimă încercare de a îl avertiza, de a îl întoarce din drum. Păsările își încetară cântul și întreaga natură îl privea cu inima împietrită de groază.

Era prea târziu când văzu cei doi ochi care îl fixară. Se opri și fără puterea de a se smulge din vrajă îi așteptă șoaptele. O voce suavă, divină, porni să îi picure în urechi povești neasemuite, închipuiri, vise și dorințe… și mereu ochii îl fixau absorbindu-i ultimele împotriviri. I se păru că zilele și nopțile se succed cu o viteză fantastică. Dar nimic nu îl atingea, nici foamea, nici setea, nici somnul, nici timpul. Numai o dorință nerostită care îl împingea să se afunde și mai mult în privirea hipnotizantă. Dintr-o dată picioarele începură să i se înmoaie și să tremure. Buzele i se schimonosiră într-un rictus, ochii i se împăienjeniră și trădându-l, genunchii se așezară pe pământ. Pe un pământ reavăn, care îl înghițea cu fiecare clipire a ochilor, cu fiecare răsuflare trimisă către etern. Abia atunci înțelese tot ce însemnau șoaptele, toată încărcătura vorbelor ei. Îl amăgiseră. Fusese vrăjit de muzicalitatea vocii și renunțase la toate măsurile de precauție. Auzise de mult de acest blestem străvechi… un blestem care te seacă de puteri, care îți face fruntea să ardă și ochii să sclipească febrili și demonic. Își simți suflul întretăiat, sfâșiat de gheare nemiloase, împuns de milioane de ace. O clipă, doar o clipă îl mai încercă spaima. Și după aceea liniștea morții puse stăpânire pe el. O moarte a tot ce fusese, a tot ce ar fi putut fi înainte ca blestemul să îi fie susurat în ureche.

Cu ochii goi o privi, în timp ce durerile îi ștergeau de pe buze ultima rămășiță de zâmbet. Brusc mâinile îi zvâcniră spre voalurile vaporoase care o acopereau și le trase cu putere, dezechilibrând-o, aruncând-o violent între brațele sale. Îi cuprinse trupul firav și porni să îl strângă cu puteri diavolești, cu focurile nebuniei jucându-i în ochi… Și trupul ei se chircea din ce în ce mai mult, devenind mai mic, mai străveziu, mai șters, ca o amintire. Doar o simțea în palmele sale și o strângea cu putere, ascultându-și instinctul. Inima lui goală, cuprinsă de nemișcare, cerea răzbunarea. Își deschise cu ultimele forțe porțile ruginite de blestem, iar el, nemaisimțind nici o împotrivire a aburului dintre degete, îl împinse cu sfială înspre piept, în temnița care nu se va mai deschide niciodată.