Un OM

Pe el mi-l amintesc obosit, cu părul străbătut de fire cărunte. Fusese o vreme când il purtase mai lung, apoi îl scurtase. În acea seară avea o tăietură pe bărbie. Se bărbierise în bar, așa cum făcea de multe ori. Din neatenție, de data aceasta își lăsase o urmă, de culoare rozalie, într-un contrast absolut cu cearcănele neguroase de sub ochi. E greu să ai un bar, să te ocupi de el, să cauți să faci totul să meargă așa cum ți-ai dori, dar în același timp să mulțumești pe toată lumea.

Urcasem treptele în grabă, la ora la care soarele se descâlcea din frunzișul copacilor, grăbindu-se să apună în spatele dealurilor. Am deschis ușa metalică, fără să îi mai bag în seamă scârțâitul de bun venit. Camera pătrată îmi păru puțin schimbată. În stânga era același frigider antic pe care de atâtea ori îl burdușisem cu sticle de vin… mai departe barul, cu alte sticle înșiruite ca niște soldați gata de luptă… Stăteau parcă demne și netemătoare, parcă neștiind că armata de însetați nu le va da nici o șansă.

Când m-a văzut s-a grăbit să îmi iasă în întâmpinare. Ne-am îmbrățișat frățește. Prea ne apropiaseră sticlele golite, nopțile pierdute și diminețile în care plecam acasă după ore întregi de povești, de discuții, de dezbateri… Nu am vrut să stăm afară, aveam vreme. Abia sosisem acasă și nu plănuiam să plec foarte curând. Cu siguranță aveam vreme să ne bem cafeaua de la ora patru pe terasa albă, cu balustradă albă, jumătate umbrită de frunzele unui nuc bătrân, jumătate arsă de razele soarelui. Nu voiam nici să privesc apusul, nu în seara aceea… voiam să las locurile să îmi picure în sânge farmecul lor în mod treptat, altfel poate nu aș mai fi avut puterea să plec niciodată.

“Ce bem?”. Ce am fi putut să bem? Sticlele de vin au fost scoase din lăzi, șterse de praf și pregătite de sacrificiu. Lăsă deoparte mormanul de hârțoage, de registre, de chitanțe, de facturi și se îndreptă către “locul nostru”. Un colțar comod, în care mă tolăneam mereu, în care absorbisem atât de multe informații, din care emanasem enorm de multe opinii, în care primisem mângâieri femeiești tandre… dar de care mă lega mai ales un fel de evlavie. Poate părea ciudat cum în locuri considerate ale pierzaniei îți poți îmbogăți bagajul de cunoștințe și poți afla lucruri care altfel ți-ar fi rămas ascunse. Poate părea bizar să fii întrebat “de unde știi atâtea?” și să răspunzi “dintr-un bar”. Și sub nici o formă nu aș putea să neg influența lui bună asupra mea… dar nici modul în care îmi plăcea să îl contrazic, deși știam că nu aveam dreptate, deși știam că uneori îl pun în situații delicate. Uneori se enerva, deși mușchii de pe fața ovală îi rămâneau neclintiți. Doar buzele subțiri se strângeau și ochii verzi căpătau o privire pătrunzătoare. Am experimentat multe pe el, pentru că îmi permitea… îl provocam, îi aruncam o idee, așa cum arunci o momeală, și se lansa în explicații care puteau dura zeci de minute. Apoi îl derutam sărind de la o idee la alta, rupăndu-i firul gândurilor, aruncându-l într-un colț opus al raționării. Râdea, îmi spunea “ticălosule”, și o pornea cu pași siguri, cu vorbe perfect alese pe noul drum care i se deschidea în față. Dacă nu făceam nimic și doar îl ascultam, ca un vrăjitor, pornea din Roma antică și mă aducea până la filosofia lui Rousseau, lăsând mereu câte o idee neexplorată, câte o curiozitate nesatisfăcută. Mereu monologurile lui erau drumuri care se întretaie, iar el le străbătea cum îi dicta “instinctul rațional”, cotind la stânga, apoi la următoarea răscruce la dreapta, și tot așa, până când amețit, zdrobit de atâta cunoaștere, îmi doream să o absorb pe toată, împreună cu vinul rubiniu de pe fundul paharului.

S-a dus totul… și ușa metalică, și scârțâitul ei de bun venit, și barul cu rafturi cu sticle frumos aranjate… și mesele, și scaunele, și “locul nostru”. S-a dus și cafeaua sorbită în băi de soare pe terasa albă cu balustradă albă, și berea rece de la ora la care soarele aluneca molcom spre coamele dealurilor, și sticlele de vin sacrificate seara, al căror prohod îl cântau greierii. Nu am pierdut altceva. Nici omul, nici prietenia lui. Doar acea fericire de a fi întâmpinat de el acolo, pe câmpul nesfârșitelor noastre lupte cu autosuficiența, și plăcerea de a ciocni zâmbind paharele de vin în acordurile unei melodii care ne însoțea, invariabil, “căutările”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s