Pe culmi

Ușa cabanei de lemn se deschise larg, lăsând lumina dimineții să se strecoare în interiorul întunecos. Un chip palid, încadrat de șuvițe negre se ridică spre cer, iar ochii măcinați de o febră interioară îi întâlniră albastrul pur. Clipiră des, căutând parcă să alunge o viziune, apoi începură să privească, alene, tot ceea ce era în jur. Silueta i se pierdu în interiorul încă neluminat al cabanei, dar reapăru, nu după mult timp. Cu pași hotărâți bărbatul porni să se îndepărteze de adăpostul în care își petrecuse ultimele zile făcându-și curaj să înfrunte necunoscutul. Un necunoscut în care fusese aruncat de mâna unei sorți potrivnice, pe care o blestema de prea multă vreme.

Porni pe drumul prăfuit, gânditor, așezându-și uneori privirea pe o floare ce întrerupea verdele mării de iarbă, sau pe un fluture care în zbor își căuta o oază de liniște. În depărtare piscurile impunătoare își rosteau chemările, în incantații surde, mulțumind divinității pentru razele aurii ale soarelui. În dimineața calmă și liniștită se auzea cântecul păsărilor, foșnetul ierbii și pașii lui. Cândva deveniseră temători, dar acum nu mai răspândeau decât hotărâre și tărie. Viața și moartea, fericirea și suferința, nu mai erau decât cuvinte, noțiuni abstracte care făcuseră loc unei dorințe de împietrire. De ce ai chinui în loc să rămâi impasibil la toate câte se întâmplă? De ce să te încovoi ca o trestie în bătaia vânturilor sorții? Omul este singurul său dumnezeu, este propriul său stăpân și poate dispune de sine după cum își dorește. “De ce să plângi după o femeie? Singurătatea poate fi mai plăcută decât orice mângâiere, decât orice zâmbet.” – un gând care îi făcu buzele să se miște într-o șoaptă.

Privind în jur realiză că soarele era ascuns de vârful înalt al brazilor, că în graba gândului său trecuse de marea verde în care cântau ascunși greierii. Umbrele se jucau cu razele de soare, prefăcându-se alungate, părând că fug din calea lor, doar pentru ca la prima cotitură a potecii să le înghită înfometate. În alte locuri, unde întunericul atât de plăcut al pădurii nu îndrăznea să se avânte, soarele pătrundea stingher, împrăștiind în mirosul puternic aroma unui praf de raze aurii. Iar el, domolindu-și pasul, privea toate acestea puțin uimit. Uitase în vârtejul unei vieți nebune această pace care îi picura acum, amar, în suflet. Ar fi dorit ca ea să îi fie alături, să îi audă glasul și să o audă minunându-se. Sau ar fi dorit să fie în altă parte, pierdut între două brațe cărora nu le va mai simți niciodată atingerea. Ochii i se întunecară, licărind a dor și suferință, dar pasul refuză să își schimbe ritmul. Cu ochii aplecați pe pământ, întorși undeva în adâncul sufletului, redescoperi acea rană care pulsa nebunește. Îi revăzu chipul, zâmbetul indiferent aruncat chiar înainte de a închide ușa în urma ei. Voi să își ducă o mână la piept, pentru a-și calma bătăile inimii, dar se împiedică, gata să se prăbușească în adâncul suferinței care încă nu dorea să îi dea pace. Privi în jur, își alese un băț solid, rezistent, și se întovărăși cu el. Așa că își continuă drumul, sprijinindu-se din ce în ce mai des în toiagul cu care împărțea acum povara gândurilor.

Își pierdu încă o dată echilibrul, și, mânios pe trădarea însoțitorului său, îl izbi supărat de pământ. Abia atunci observă că praful gălbui devenise cenușiu și că pământul bătătorit se împietrise și el, parcă urmând exemplul sufletului acestui drumeț singuratic. Sub povara gândurilor nu observase cum drumul i se pierde printre stâncile goale, bătute de soare și de ploi, gata oricând să reziste oricărui vânt. Își continău drumul, din nou singur. Porni să urce pantele abrupte, răsuflând greu, cu ochii întorși în sine. Căuta să fugă de ea, să se depărteze, deși dorul din piept i-o aducea mereu în fața ochilor. Simți cum picioarele îl dor și cum îi sângerează mâinile zdrelite. Dar îl dureau infinit mai puțin decât râsul ei care îi spărgea timpanele. Cu mișcări din ce în ce mai nesigure, mai temătoare, urca peretele de stâncă, parcă sperând că este ultima barieră care îl desparte de moartea sufletească pe care și-o dorea. Hainele i se zdrențuiseră, reflectând parcă imaginea sufletului său. Când genunchiul gol și zgâriat se sprijini pe piatra tare îi scăpă un geamăt. Cu un efort supraomenesc se ridică, dar drumul i se închidea nemilos în fața ochilor. Cum poți să pășești pe nori, cum să te agăți de razele orbitoare ale soarelui pentru a-ți continua ascensiunea?! Ajunsese la capătul drumului și oricât de mult ar fi dorit să continue mersul, nu mai avea unde.

Curenții de aer se cuibăreau în părul său și îl făceau să tresalte când își luau zborul spre înălțimi – înălțimile care lui îi erau interzise. Mâna pătată de sânge închegat se opri o clipă pe frunte, apoi se prelinse prin șuvițele de păr, alungându-le după urechi. Și ochii lui putură să vadă. Cerul albastru străbătut de raze de foc. Stânci ascuțite și goale, care își ridicau sfidător frunțile în fața durerilor. Verdele întunecat al pădurii de brazi, pe care acum nu o mai putea străpunge cu privirea. Privirea îi poposi, mai departe, pe covorul moale de iarbă prin care trecuse abia văzând florile multicolore, roșii ca sângele, albastre ca ochii ei, galbene și albe, dar toate pline de aceeași liniște de neînțeles. Văzu panglici lucitoare, pe care și le închipui de o limpezime neasemuită, reflectând razele de lumină, jucându-se cu ele, ascunzându-le sub valurile molcome și apoi eliberându-le. Câmpuri întinse, de culoare brună, pe care nu putea să le mai vegheze nimeni, decât el și cerurile. Mai departe pete cărămizii de șindrilă și, dincolo de ele, văzu cum pământurile se îmbrățișau cu cerul, născând un infinit la care uitase să viseze. Țipătul răgușit al unui vultur îl făcu să tresară. Și începu să simtă cum sângele începe să îi curgă prin vene, simți durerea propagându-se în întregu-i trup și lacrimile porniră să curgă. În sfârșit! În sfârșit descătușarea… Cu ochii schimbați privi lumea care i se întindea la picioare, întinse mâna prin aerul rarefiat și zâmbi simțind atingerea unor noi vise.

8 comentarii la “Pe culmi

  1. Elisa spune:

    De ce sa plangi pentru o femeie? Pentru ca plangi pentru o „anumita” femeie si aceea merita. Asa cum poti plange si pentru un anumit barbat.
    …si „Singurătatea poate fi mai plăcută decât orice mângâiere, decât orice zâmbet” . Oare ? Chiar formularea „placută” te duce spre alta concluzie:suficienta. SI ne multumim numai cu atat?
    PS. Imi place mult textul. Pentru ca te determina sa privesti in sus.

  2. Nevermore spune:

    Multam fain, Elisa. Atat pentru apreciere, cat si pentru subiectul pe care il oferi. (auto)Suficienta, este adevarat, este principalul inamic al evolutiei. Si sunt de acord ca pentru un anumit barbat/o anumita femeie se merita sa plangi. Intrebarea este: atunci cand se doreste o impietrire sufleteasca(personajul meu nu a reusit-o, dar o doreste,)care sunt primii pasi? Negarea persoanei iubite si incadrarea ei intr-o anumita categorie. Chiar daca nu o gandim sincer, toti incercam sa depersonalizam pe cel/cea plecat(a). „Acea” persoana devine „o persoana”, i se smulg toate atributele tocmai pentru a face mai usoara depasirea despartirii. A doua problema, cea legata de singuratate, cred ca este din nou privita esential din punct de vedere al reactiei imediate. Atunci cand treci printr-o despartire, in perioada imediat urmatoare iti doresti sa te izolezi, sa fii singur si sa nu ai pe nimeni in preajma. Cel putin acest lucru este cu siguranta valabil persoanelor introvertite. Personajul nostru este deci un introvertit care depersonalizeaza obiectul iubirii sale, si care prefera, pe moment, singuratatea oricaror alte lucruri care i-ar putea mentine actuala suferinta. Si, in final, si suficienta este depasita, pentru ca apar alte vise – alte scopuri.

  3. Elisa spune:

    Oh! Eu – cititor – ma pun il locul personajului, ii imprumut din reactiile mele, ma gandesc la un anumit tip de pierdere, pentru alt tip de pierdere nu as plange… Comentariul meu pe asta s-a construit. Daca e acea „anumita fiinta”, nu as nega-o, amintirea ei as inchide-o adanc in suflet sa nu o atinga nimeni, si-as merge mai departe.
    Oricum si reactia personajului tau e o solutie normala

    • Nevermore spune:

      E si normal ca fiecare dintre noi sa reactioneze diferit in anumite situatii, Elisa. Iti inteleg pwerfect punctul de vedere si il aprob. Mai ales ca negarea despre care vorbeam era una de moment, de suprafata. Bineinteles ca amintirea ramane, dar totul se desfasoara in timp. La inceput iti doresti sa uiti din cauza suferintei. Apoi gradul ei de intensitate incepe sa scada si abia atunci esti in masura sa compui amintirea. In opiniile noastre cred ca difera doar modul in care ajungi la amintire🙂

  4. liana spune:

    Vazut!Maine mai mult..

  5. Nevermore, lasand deoparte orice speculatie subiectiva, din punct de vedere literar,”pe culmi” este perfecta si vreau ca inainte de a incerca cineva sa o „demoleze”, sa vada si punctul meu de vedere, pentru ca este:
    -admirabil construita, deznodamantul venind gradual, nesarind nici o etapa a avatarului (in sensul de transformare) sufletului si constiintei
    – Personajul reprezinta barbatul, asa cum este in realitate: oricat de dezamagit ar fi, in cele din urma (unui mai usor, altul mai greu) reuseste sa priveasca inainte, increzator;
    – foarte inspirata folosirea cromaticului in sublinierea gandului, a ceeace cititorul este invitat sa deduca si aici ma refer in special la albastru care apare de cateva ori (predominant) si verdele care completeaza. (revin mai jos)
    – hotararea este mobilizatoare…
    – si nu in ultimul rand mijloacele artistice care desi sunt „in ploaie” nu sant folosite cu ostentatie ci exact atat cat sa nu para artificial si totusi sa para poezie!
    Revin la cromatic, fiindca este magistral folosit: inca din prima fraza, ochii barbatului intalnesc „albastru pur”. Gandindu-ne ca albastru predispune la concentrare si liniste interioara, creaza senzatia de spatialitate, pace inefabila, dor, nostalgie spirituala, face sa apara senzatia de departare in spatiu, de infinit si meditatie, realizam zbuciumul din mintea personajului tau. Albastru calmeaza, linisteste, dar nu tonifica, pentru ca el nu prefigureaza decat o evadare fara priza asupra realului, si atunci vii si te repeti cu verdele „marii de iarba” , cu verdele intens al padurii, pentru ca verdele ofera un sentiment de reinnoire, autocontrol si armonie, si este folosit exact la momentul potrivit actiunii.
    Vorbeam de avatarul sufletului si constiintei – admirabil prezentate intr-un spatiu mic. Daca la inceput era” in necunoscut aruncat de mana unei sorti potrivnice”, pe parcurs gandeste”De ce sa te inconvoi ca o trestie in bataia vanturilor sortii. Omul este singurul sau Dumnezeu, este propriul stapan”. El spune in toiul framantarilor „singuratatea poate fi mai placuta decat orice mangaiere”, dar in final cand ” In sfarsit descatusarea , intinse mana spre aerul rarefiat si zambi simtind atingerea unor noi vise”, atingerea unor noi vise, nu mai tine de singuratate! Motivul ascensiunii dificile, este iarasi un simbol al depasirii unei situatii, care intotdeauna presupune efort si vointa.
    Nevermore, n-am epuizat nici pe departe tot ce as fi putut spune in legatura postarea aceasta, dar cred ca si asa am scris mult prea mult pentru un comentariu. Imi cer scuze, dar entuziasmul a fost mare.

  6. Nevermore spune:

    StropiDeSuflet, un singur lucru am sa-ti reprosez… undeva in comentariu trebuia sa pui „q.e.d”. Nu de alta, dar eu nu prea mai am nimic de adaugat la ceea ce ai zis. Ca „scriitor” nu pot decat sa ma bucur ca am fost inteles perfect. Daca as fi fost profesor de romana ti-as fi dat, cu siguranta, 10! Si nu in ultimul rand, multumesc pentru apreciere. Nu o voi considera o lauda, de data asta, ci o motivatie. Imi place cand esti entuziasmata🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s