Înlănţuire

Ochii ei îmi păreau când verzi, când albaştri, când căprui. Dar mereu erau luminaţi de zâmbetul fericit pe care îl provoca apariţia chipului meu. Nu ştia ce se întâmplă cu ea. Nici nu voia să recunoască. Până într-o zi în care mi-a spus că va pleca. Va pleca spre alte zări care nu cunoşteau forma chipului meu, nici sclipirea ochilor, nici forma buzelor. Ochii îi erau preocupaţi şi trişti, zâmbetul îi era şters şi pierdut în temeri.

Ne vom uita unul pe celălalt aşa cum cerul uită pentru totdeauna de o stea căzătoare? Se temea de asta, gândul îi apăsa umerii albi şi firavi, încovoindu-i. Nu ştia însă că mă lăsase să curg în interiorul ei cu un susur neauzit, o otravă care să îi tulbure nopţile, care să îi chinuie sufletul. Nu mi-a văzut aripile negre şi înspăimântătoare care au crescut în locul omoplaţilor. Nu îmi va simţi focul pârjolitor decât de acum încolo. Nu ştie că nu a plecat să scape de mine, ci ca să îmi propovăduiască în alte lumi cultul, să se închine dorului de mine, să ducă în sufletul ei icoana unui nou Dumnezeu. Al ei.

Cândva, demult, apărut din senin, din neguri în care rătăcea debusolată, i-am cerut să mă urmeze. I-am cerut să păşim împreună pe un drum care să o facă să simtă. Să simtă patimă, să simtă tristeţe, să simtă disperare şi iubire. Mi-a zâmbit fără teamă şi a pornit alături de mine, lăsându-şi trupul pradă mângâierilor mele şi sufletul tornadelor provocate de sentimente când dezlănţuite, când reprimate. M-a întrebat prea târziu unde mergem…

De acum în fiecare zi chipul i se va schimba atunci când îşi va aminti de mine. Lumea va observa şi o va întreba de ce… de ce este mai frumoasă decât era în urmă cu câteva minute? Şi atunci ea le va răspunde… e el… cel de care nu mai pot scăpa niciodată. Cel care îmi bântuie visele, care îmi ucide tristeţea, cel care îmi otrăveşte fericirea. Cel pe care nu l-am putut robi decât oferindu-i-mă ca sclavă…

31 comentarii la “Înlănţuire

  1. Araceli spune:

    Hei, baiat cazut din vise, ce furtuna iti tulbura sufletul? Ce amintire iti innegureaza privirea? Ce dor ascuns te mistuieste? M-am revazut ca-ntr-o oglinda in ochii fara definitie ce i-ai zugravit atat de tandru. Si tine minte, viitorul tot priveste spre o lectie trecutului ce-i scris.

    • Nevermore spune:

      Araceli, daca ar fi sa raspund la intrebari ar dura extrem de mult🙂. Dar in timp… poate ne lamurim. Ma bucur ca am reusit sa creez senzatia si multumesc pentru precizare! Ai atata dreptate…

      • Araceli spune:

        Intrebarile nasc intotdeauna alte intrebari, dar niciodata raspunsuri. „Si tot ce-i neinteles/ se schimba-n neintelesuri si mai mari […] ‘ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreazs, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii”.

      • Nevermore spune:

        @Araceli. Deci e adevarat… citisem eu undeva, e bine sa iti pui intrebari ca sa gasesti raspunsuri. Dar inteleptul isi pune intrebari pentru a da nastere altora… Hm… bine ai revenit🙂

  2. Domenii .info moka spune:

    Buna, nu vrei sa treci pe domeiu propriu? [….] (editat).

  3. Domenii .info moka spune:

    O zi buna iti doresc si eu.

  4. Araceli spune:

    Multumesc, bine te-am gasit si m-am regasit in oglinda vorbelor mestesugite, Nevermore.

  5. Araceli spune:

    Timpul,lung sau scurt dupa cum il simti si-l traiesti…🙂

  6. Nevermore spune:

    Araceli, ce are intensitate nu are durata. Dar are gust…

  7. Araceli spune:

    Clipa e frantura de eternitate… adevarat spus, dar in functie de felul in care o traiesti. Uneori te arunca din eternitate in efemeritate fara nici macar sa stii. Nu contest, ispita inceteaza sa fie ispita atunci cand ii cedezi🙂

    • Nevermore spune:

      Da, dar aceasta aruncare tine de factori externi, de o toana a clipei… Este un risc care trebuie asumat. Eternitatea si efemeritatea pot fi asemanatoare atunci cand incerci. Dar povara care te apasa atunci cand refuzi incercarea…? Desi s-ar putea sa gresesc, cred ca mai bine mori frumos decat sa traiesti urat.🙂

  8. Araceli spune:

    As spune mai degraba ca trebuie sa lupti sa traiesti frumos. Dintre toate in viata, numai moartea nu are rezolvare. Clipa si muzele au toane, moartea are numai ordine. Mai bine ma supun toanelor fu(o)rtunii, ce poate se-mbuneaza, decat ordinului unei taceri ce nu sti unde duce.

    • Nevermore spune:

      Eu cred ca atunci cand oboseste, cand toanele devin insuportabile, omul isi doreste ordinele. Nu spun ca le cauta, dar le doreste. Si atunci, acele ordine de „imbarcare” devin o calatorie pe un drum a carui destinatie poate fi un loc mai bun… sau unul mai rau. De unde vei pleca si mai departe, pentru ca universul este, intr-adevar, circular🙂

      • Araceli spune:

        Cata tristete in raspunsul tau. A capitula in fata ordinelor ce duc catre necunoscut nu este o solutie. Moartea nu rezolva, doar inchide definitiv un destin. Trebuie sa-ti dai singur ordinele catre o destinatie pe care ti-o doresti si al carei final il imaginezi/visezi/doresti/construiesti, nu unul pe care sa ti-l creeze altul. Poate sa-l creati impreuna🙂.

  9. Nevermore spune:

    Nu, Araceli, nu… nu sunt obosit, nu capitulez, dar altii o fac… Si gresesti fundamental daca spui ca moartea este un punct final. Sunt de acord ca nu rezolva nimic, dar nu admit sub nici o forma conceptia bisericeasca asupra raiului si iadului. Moartea nu este decat o continuare🙂. Dar pana atunci, cel putin eu, nu am de gand sa ma opresc din construit. Chiar daca este vorba numai de fraze… ce din coada au sa sune😛

  10. Araceli spune:

    Nu stim ce este moartea, nu stim cum se continua dupa… e doar necunoscut. Dar pentru ceilalti ce raman in urma (vii) e clar un sfarsit al acestei forme. E bine ca nu te opresti, nu ai avea de ce. Si continua cu fraze, si acesta e un fel de a construi🙂

    • Nevermore spune:

      Hm… toti stim ce este moartea. Dar nu stim ce urmeaza, cum va fi… Oricum, ne indreptam amandoi spre aceeasi concluzie. Depinde de fiecare ce accepta si in ce vrea sa creada. Adevarul il va deslusi mult mai tarziu🙂

  11. Araceli spune:

    Da, probabil ca mergem spre aceeasi concluzie🙂, oricum nu are rost sa ne grabim sa descoperim. Sunt alte necunoscute mult mai ispititoare si mai interesante de aflat, nu?

  12. briza spune:

    hmm… crezi ca sunt iubiri care ne raman in suflet si pe care incercam sa le regasim in alte timpuri, alte persoane, alte raze de soare? si, daca da, asa sunt toate iubirile sau doar cele adevarate?

    • Nevermore spune:

      Briza, grea intrebare. De multe ori, dupa ce te desparti de cineva cauti sa intalnesti exact opusul acelei persoane. Sau ramai blocat(a) si cauti pe cineva care sa ii semene. Depinde de caz. Dar, daca ma intrebi de o eventuala calatorie a sufletului, care in vieti diferite cauta/tanjeste dupa un suflet pereche, asta cred. Admitand aceasta ipoteza a sufletului pereche, practic nu mai exista decat o iubire si eterna cautare a obiectului ei. Toate celelalte, sunt doar senzatii, doar impresia de iubire. Acesta e doar un posibil raspuns, ar fi si altele – voi aprofunda tema. Sau… ca sa iti amintesc… „Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?/Eu cred c-a fost o scurta nebunie (…)”.

      • Araceli spune:

        Versurile astea au o rezonanta foarte trista, cel putin pentru mine. Si ce spui referitor la sufletul pereche nu e o veste buna. S-ar putea sa gresim daca procedam asa… sa ranim pe altii, care nu au nicio vina. E greu sa decelam ce e iubire adevarata, pentru acel suflet pereche pe care s-ar putea sa-l cautam o viata intreaga si ce e nebunie, simulacru de iubire.

  13. Nevermore spune:

    Araceli, stiu, poate parea trist, poate fi o greseala… putem rani, putem fi la randul nostru raniti… dar si iubirea si nebunia au farmecul lor aparte. Daca nu ar exista cautarea, in lipsa unui termen de comparatie, „regasirea” nu ar avea acelasi farmec. Totul face parte, in definitiv, din evolutie.

    • briza spune:

      de ce sa ranim si sa fim raniti? conform ideii cu sufletul-pereche, exista o singura persoana pe care o putem iubi cu adevarat si care ne va iubi cu adevarat, restul sunt doar cautari, incercari… si de ce ne-ar rani o incercare nereusita, cand ea nu face decat sa ne duca mai aproape de THE ONE?

      • Nevermore spune:

        Briza, incercarile nereusite pot rani pentru ca s-ar putea sa crezi ca ai gasit acea persoana speciala. Mai tarziu iti dai seama ca te-ai inselat, dar atunci e prea tarziu sa eviti o suferinta (mai mare sau mai mica). Exista o forma de iubire, exista obisnuinta, exista niste relatii, niste legaturi formate intre cei doi. Si prin despartire ele se slabesc, sau se rup, dand nastere unor suferinte, unor rani mai mult sau mai putin vindecabile. Abia mai tarziu iti vei da seama de imbogatire, pe moment vei constientiza doar tristetea de a fi pierdut/ranit pe cineva. Omul e o fiinta tare ciudata… dar asta este farmecul lui principal🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s