Mi-am luat o vacanță neașteptată, surprinzătoare și cât se poate de dorită. Gata, am plecat și nu, nu o să îmi (mai) fie dor. 15.10. Mai puțin până la Brașov, unde voi coborî negreșit, sub forma unei locomotive. Nu am mai tras un fum de mai bine de două ore. Nu, nu îmi cere organismul, nu tremur și nici nu îmi crapă buza. Dar am legat într-un mod nefericit senzația fumului de țigară de inspirație. Am scris câte ceva de când am plecat. Ideile mi s-au încurcat în lipsa fumului aspru. Mi-a sărit privirea pe geam, am vrut să văd pentru o clipă munții… și odată cu privirea au sărit și ideile.
Sunt frumoși munții ăștia. Mi-am promis acum foarte mult timp că nu voi mai pune piciorul în Valea Prahovei. M-am ținut de vorbă până acum… păcat de munți. Păcat de acest cartier muntos al Bucureștiului. Eh… se va descurca și fără mine. Înflorește zona, prosperă, inundată de suflarea bucureșteană. Dar a mea se va ține departe. Fug de capitală, vreau să o uit, să nu mai știu nimic din ce este în ea. Da, chiar și de lucrurile bune. Cel puțin pentru o perioadă. Și în zona asta muntoasă absolut totul îți aduce aminte de București. Totul. Mașinile, oamenii, privirile, gunoaiele aruncate pe jos (acum nu știu dacă mai este așa, nu contează, o promisiune trebuie respectată), hăulitul unui țărănoi, fluieratul lui după o “gagică” pe care a văzut-o în Twice vinerea trecută….
Ultima oară când am fost pe aici, acum ceva ani, m-am întâlnit cu jumătate din cunoscuții pe care nu îmi doream să îi văd. Și nu numai atât, dar, plecat cu gândul să scap de București, m-am trezit că nu simt nici o diferență. Predeal-București, Sinaia-București, același lucru… de fapt trebuia să pun semnul egalității, nu cratimă. Păcat de munții ăștia, până la urmă, o să ajung să îi urăsc și pe ei într-o zi.
Brașov… cred că mai sunt zece minute. E granița! De acolo drumul îmi va curge altfel, mai drag, mai frumos, mai atrăgător. Mai lipsit de poveri, vegheat de un cer mai senin, de un aer mai curat de… Ehe!! Mai am puțin și îmi pușcă maieul pe mine. Am plecat! Am scăpat! Nu mă mai întorc. Decât pentru că îmi place… să stau să mă satur până peste cap de duhoarea Bucureștiului, să înjur printre dinți, să mă revolt, să îmi vină să urlu și atunci să plec… îmi place atât de mult senzația asta de eliberare, de fericire, de exaltare. Încă o dată am scăpat din ghearele monstrului. Nu m-a pervertit așa cum spera; m-a pervertit mai mult decât am vrut… Dar acum mâna mea îi strânge cu degete de oțel beregata. Ce-mi pasă că peste o vreme, relativ apropiată, va fi rândul lui să mă strivească pe mine? Acum e ceasul meu, e momentul meu, în care l-am scuipat de tot din mine și îl strivesc cu dispreț sub talpa pantofului.
Brașov! De aici va începe o altă lume, o altă civilizație… și aerul este atât de proaspăt! Hm… Bucureștiul meu “drag”… du-te dracului! (cu dedicație)
Nevermore 