Drumul a început să curgă moaltec sub roțile mele de fier. Parcă deja nu mai are același zbucium, a început să se unduiască, ațâțător, ca o cadână. Dacă ar avea ochi, cu siguranță ar fi mari, rotunzi și adormitori, ei înșiși pe jumătate închiși leneș. Aerul are altă tărie, altă putere, altă densitate. Cerurile au alt înțeles. Totul este atât de schimbat, se simte atât de schimbat… am lăsat în urmă acea graniță fantastică, până la care drumul a durat o veșnicie. Am scăpat în farmecul nedeslușit al dealurilor, ca un captiv care după o viață trăită într-o celulă se trezește pe un câmp imens, destinat numai bucuriei lui.
Ce aș face prima oară? M-aș prăbuși râzând în iarbă, rostogolindu-mă, strivind sub fericirea mea iarbă, flori, fluturi, aer, bulgări de pământ…? Sau aș lua-o la fugă, nestăpânit, strigându-mi bucuria către ceruri, cu toată forța plămânilor? Le-am făcut pe amândouă. M-am prăbușit parcă fără vlagă în scaunul acestui tren fermecat, care aleargă înainte cât îl țin puterile. Uneori șuieră, dând curs nevoii mele de a îmi elibera energia într-un chiot.
Deja simt în nări mirosul ierbii, îmi închipui fețele vesele care mă vor întâmpina. Nu am făcut-o niciodată, dar de multe ori mi-am închipuit cum punând piciorul pe peronul gării m-aș lăsa în genunchi și l-aș mângâia. Dacă ar exista un Dumnezeu în ceruri, doar pentru asta merită recunoștință și slavă. Pentru acest sentiment copleșitor pe care îl am de fiecare dată când drumul mi se îndreaptă undeva, departe, către un paradis pământesc.
O, dacă ai vedea cum șerpuiesc dealurile cu spinările lor verzi… Dacă ai vedea norii albi de pe acest cer senin… Dacă ai vedea soarele! Apele curgătoare nu sunt împuțite, nu sunt verzi-murdare… sunt albastre și răspândesc stropi de lumină. Și casele noastre, puternice, solide, impunătoare dar în același timp frumoase! Aici lemnul miroase altfel. Se usucă altfel, arde altfel. Împrăștie mai multă lumină, mai multă căldură, mai multe umbre… Motive pentru care, atunci când ai pe cineva alături, să împrăștii chiar tu mai multă iubire.
Știu că ochii ei sunt acum ațintiți spre alte valuri de cer, spre alte zări, spre alți oameni. Nu îmi poate vedea bucuria, nu mă poate simți cum ard, incandescent, cum în interiorul meu viața se pregătește să erupă ca dintr-un vulcan. Exaltare… un cuvânt frumos… o senzație cumplită, cumplit de plăcută. Ce știe ea?! Păsările cântă altfel… le înțeleg, îmi spun să o uit. Măcar pentru o vreme, pentru acea vreme în care exaltarea mea nu va fi cunoscută privirii ei. Nu, nu vreau să o uit. Ar fi o crimă… ar fi o crimă să nu o las aici, în interiorul meu, să nu o fac părtașă la ceea ce trăiesc. Am venit pentru ea? Am venit ca să scap de ea? Ce mai contează? Prea multe întrebări care vor da naștere altora, prea multe răspunsuri pe care nu vreau să le aflu.
Se înserează. Mai are rost să spun că aici și noaptea este altfel? Și luna? Și stelele? Și lupii care tulbură întunericul? Și gândurile… Vorba e mai molcomă și mai cântată. Adio, cuvinte ascuțite, adio tonuri tăioase… Adio, eu cel care eram ieri. Adio zilei, vine noaptea.
Dacă ai vedea acum soarele sângeriu sângerând prin înserarea tot mai deasă! E ca și pământul ăsta – rănit și suferind. De-aia totul la noi este mai frumos. Ai văzut vreodată cum apune soarele în Ardeal? Nu?! Atunci cum poți spune că ști ce înseamnă “divin”?!
Nevermore 