… și mai departe…

Drumul a început să curgă moaltec sub roțile mele de fier. Parcă deja nu mai are același zbucium, a început să se unduiască, ațâțător, ca o cadână. Dacă ar avea ochi, cu siguranță ar fi mari, rotunzi și adormitori, ei înșiși pe jumătate închiși leneș. Aerul are altă tărie, altă putere, altă densitate. Cerurile au alt înțeles. Totul este atât de schimbat, se simte atât de schimbat… am lăsat în urmă acea graniță fantastică, până la care drumul a durat o veșnicie. Am scăpat în farmecul nedeslușit al dealurilor, ca un captiv care după o viață trăită într-o celulă se trezește pe un câmp imens, destinat numai bucuriei lui.

Ce aș face prima oară? M-aș prăbuși râzând în iarbă, rostogolindu-mă, strivind sub fericirea mea iarbă, flori, fluturi, aer, bulgări de pământ…? Sau aș lua-o la fugă, nestăpânit, strigându-mi bucuria către ceruri, cu toată forța plămânilor? Le-am făcut pe amândouă. M-am prăbușit parcă fără vlagă în scaunul acestui tren fermecat, care aleargă înainte cât îl țin puterile. Uneori șuieră, dând curs nevoii mele de a îmi elibera energia într-un chiot.

Deja simt în nări mirosul ierbii, îmi închipui fețele vesele care mă vor întâmpina. Nu am făcut-o niciodată, dar de multe ori mi-am închipuit cum punând piciorul pe peronul gării m-aș lăsa în genunchi și l-aș mângâia. Dacă ar exista un Dumnezeu în ceruri, doar pentru asta merită recunoștință și slavă. Pentru acest sentiment copleșitor pe care îl am de fiecare dată când drumul mi se îndreaptă undeva, departe, către un paradis pământesc.

O, dacă ai vedea cum șerpuiesc dealurile cu spinările lor verzi… Dacă ai vedea norii albi de pe acest cer senin… Dacă ai vedea soarele! Apele curgătoare nu sunt împuțite, nu sunt verzi-murdare… sunt albastre și răspândesc stropi de lumină. Și casele noastre, puternice, solide, impunătoare dar în același timp frumoase! Aici lemnul miroase altfel. Se usucă altfel, arde altfel. Împrăștie mai multă lumină, mai multă căldură, mai multe umbre… Motive pentru care, atunci când ai pe cineva alături, să împrăștii chiar tu mai multă iubire.

Știu că ochii ei sunt acum ațintiți spre alte valuri de cer, spre alte zări, spre alți oameni. Nu îmi poate vedea bucuria, nu mă poate simți cum ard, incandescent, cum în interiorul meu viața se pregătește să erupă ca dintr-un vulcan. Exaltare… un cuvânt frumos… o senzație cumplită, cumplit de plăcută. Ce știe ea?! Păsările cântă altfel… le înțeleg, îmi spun să o uit. Măcar pentru o vreme, pentru acea vreme în care exaltarea mea nu va fi cunoscută privirii ei. Nu, nu vreau să o uit. Ar fi o crimă… ar fi o crimă să nu o las aici, în interiorul meu, să nu o fac părtașă la ceea ce trăiesc. Am venit pentru ea? Am venit ca să scap de ea? Ce mai contează? Prea multe întrebări care vor da naștere altora, prea multe răspunsuri pe care nu vreau să le aflu.

Se înserează. Mai are rost să spun că aici și noaptea este altfel? Și luna? Și stelele? Și lupii care tulbură întunericul? Și gândurile… Vorba e mai molcomă și mai cântată. Adio, cuvinte ascuțite, adio tonuri tăioase… Adio, eu cel care eram ieri. Adio zilei, vine noaptea.

Dacă ai vedea acum soarele sângeriu sângerând prin înserarea tot mai deasă! E ca și pământul ăsta – rănit și suferind. De-aia totul la noi este mai frumos. Ai văzut vreodată cum apune soarele în Ardeal? Nu?! Atunci cum poți spune că ști ce înseamnă “divin”?!

20 comentarii la “… și mai departe…

  1. Araceli spune:

    Nu am ajuns pana in Ardeal, dar am vazut apus de soare la Siria si intr-adevar, este mirific. Am trait intr-un oras cu acest aer de oameni civilizati, apusuri superbe, nopti linistite si gradini de basm. Sunt inca acolo in micuta gara, unde invatasem trenurile pe dinafara,unde ma prindea ora 3 dimineata in plimbari aiurea, unde ma duceam la balci… Admiratia ta in fata naturii si aceasta fantomatica tristete a ta se impletesc misterios. Nu sunt in masura sa-ti dau niciun sfat, dar din lacul de lacrimi ce se vrea acest blog, intr-o antiteza cu promisiunea unui niciodata intraductibil, vei iesi doar cand vei vrea sa te auto-eliberezi. Sufletul si mintea omului sunt facute sa uite, iar scrisul a fost inventat pentru a prelungi memoria. Dar oare zeul Thot sa-l fi gandit si pentru a extinde agonia? A o face sa fie eterna?

    • Nevermore spune:

      Araceli, nici eu nu am ajuns pana in Siria, dar oricat de frumoase ar fi toate, nu ma vor atrage mai mult ca ceea ce am in prezent. Da, probabil mi-ar bucura simtul estetic, dar nu ar putea sa ma bucure sau sa ma intristeze, nu ar avea asupra mea un efect atat de coplesitor. Normal, din cauza subiectivismului. Si ca raspuns la intrebare, nu cred ca Thot a nascocit scrisul pentru a prelungi agonia, ci pentru a o usura 🙂

      • Araceli spune:

        Am vrut sa spun Siria (cu „sh”, la podgoriile din Arad :)), si uite ce a iesit cu diacriticele lipsa. Nu am ajuns in Siria. Am fost eu pe multe meleaguri, dar acolo inca nu. Cat despre Thot, cred ca modul in care a fost folosit darul lui depinde de noi 🙂

      • Nevermore spune:

        Corect, orice e dar e bun daca stii sa il folosesti :). Cat despre diacritice… mereu am fost de acord, „limba noastra-i o comoara…”

  2. briza spune:

    Araceli, scrisul poate fi si eliberator… printre altele, are si functie catharctica

  3. Araceli spune:

    Si asta e adevarat 🙂

  4. liana spune:

    Am vazut apus de soare la Ramet,la Nicula ,dar si la Babele ,Balcic,Jurilovca, Ceahlau….;nu pot spune unde a fost „mai divin”.E subiectiv si cred ca tine de modul in care sufletul a perceput acel moment,sau de…..patriotism local!

  5. Araceli spune:

    :), promit sa folosesc diacriticele in viitor… nu azi 😛

    • Nevermore spune:

      Araceli, foloseste o foaie de hartie lipita de monitor… „De maine voi scrie cu diacritice”. Si sugestioneaza-te in fiecare zi :). Cu confuziile ne descurcam, le lamurim…

      • Araceli spune:

        Uite că încep de azi. Ideea e că pentru lucrările academice sau profesionale, scriu cu diacritice, pe net nu. Și nu, nu lipesc hârtiuțele cu „de mâine” pentru că aș amâna mereu acel mâine. Așa că am început de AZI.

      • Nevermore spune:

        Araceli, pe vremea cand eram student spuneam mereu „de maine ma apuc sa invat”. Si a mers… existau confuzii, scapari… mereu le lamuream :). Si uite ce bine am ajuns :)). „Azi” mi s-ar fi parut un gest de curaj. Ca si lucrarile de care vorbesti :).

      • briza spune:

        doar ca a doua zi, cand te uiti iar pe bilet, tot „maine” vezi… si a doua zi la fel… si tot asa… acel „maine” nu vine niciodata in acest fel…
        asta imi aduce aminte de niste anunturi pe care le mai vedeam lipite pe usa in ratb: „azi nu deschidem intre statii, maine da” ;))

      • Nevermore spune:

        Da, Briza, este vorba de acelasi principiu. Doar ca pe vremea mea soferii ratb deschideau intre statii. Nu, nu le-am dat eu ideea, doar s-a extins principiul 🙂

      • briza spune:

        la ei ideea era ca nu deschideau niciodata intre statii :))

      • Nevermore spune:

        Ideea era ca nici eu nu m-as fi apucat de invatat niciodata. Dar… daca-i musai, cu placere 🙂

      • Araceli spune:

        🙂 mulţumesc mult.

      • Araceli spune:

        Mă țin de cuvânt, cum spune Briza, mâine e mereu mâine :P, azi este azi. Ce relativ poate fi timpul. Așa era la birou: de mâine nu se fumează… si mereu era mâine. E bine că ai reușit cu bilețelul. Lucrările sunt parte a vieții mele 🙂 și le tratez cu mult respect, nu pocesc limba română.

      • Nevermore spune:

        Imi plac oamenii care isi respecta activitatea – cea mai serioasa dovada ca se respecta pe ei insisi. Ca atare, mult spor, si la sustineri succese maxime! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s