Promisiune

Primul lucru pe care l-a făcut în acea dimineață a fost să îmi zâmbească. Ochii ei căprui sclipiră într-un mod ciudat, diferit de zilele trecute. Cu cât eram mai aproape de ea, cu cât eram mai mult împreună, cu atât mai dor îi era când nu mă aflam lângă ea. Părul îi era puțin ciufulit și îi acoperea fruntea dându-i un aer copilăresc. Totuși, buzele care tânjeau după sărutul meu o desconspirau, o arătau ca ceea ce este – femeie.

Mi-a cerut să îi fac o promisiune. Că voi fi alături de ea. Nu pentru totdeauna. Totdeauna de cele mai multe ori se arată a fi o perioadă mult prea îndelungată de timp. Sau, în cazurile rare, prea scurtă. De ce să risc să fac o promisiune care să acopere o diviziune temporală care în cele din urmă va fi scurtată prin încălcarea promisiunii? Și dacă totdeauna se va dovedi a fi prea puțin, aș putea să fiu alături de ea și fără angajamentul pe care mi l-a cerut.

Pleca. Pleca pentru o vreme, și ea nedefinită. Câteva zile, care ar fi trecut mai greu ca anii. Sau care ar fi trecut mai repede ca o clipă. Nu știu… eu încă mă zbat în eternitatea care mă apasă în absența ei. Nu știu dacă îmi este dor de ea, sau de mine, acel care sunt când sunt cu ea. Nu știu dacă îmi este dor de modul în care mă privește visătoare, sau de senzația pe care mi-o provoacă acea uitare de sine a ei.

Nu îndrăznesc să mă gândesc mult la asta. Oricum ar fi, în momentul în care va pleca definitiv tot eu voi fi cel consumat. Oricum ar fi, că îmi va fi dor de ea sau de mine… e același lucru, obiectul dorului în sine nu va schimba senzația de pierdere, de cheltuire. Dar mai este mult până atunci.

Aș vrea să am posibilitatea să împing această cheltuire până la absurd. Aș vrea să o strâng la piept în timp ce ghearele ei se strecoară în pieptul meu, pregătindu-se să sfâșie. Aș vrea să îi alung părul de pe gâtul alb, pe care, dezvelit astfel, să îl acopăr cu sărutări. Parfumul ei mi-ar deveni atunci cunoscut în mod esențial, la fel gustul ei… Mi-aș lăsa mâinile să îi cucerească trupul, să îl atingă, să caute pe tot cuprinsul lui izvorul vrăjii pe care a aruncat-o asupra mea.

Abia aștept să o revăd… abia aștept să o resimt. Abia aștept să o resărut, așa cum am făcut-o de atâtea ori, cu ochii închiși, pierdut în nopțile albastre și liniștite. Tresărea în somn, alteori tresăream eu, de teamă că se va trezi și mă va surprinde. Nu s-a întâmplat, și atunci, ochii mei rămâneau pironiți asupra ei până la zori, urmărindu-i linia trupului, curba coapselor, mișcările, tresăririle, chiar și visele.

Și așa s-a întâmplat de multe ori, de cele mai multe ori… când trupul ei, obosit de măcinare se lăsa pradă somnului, ochii mei se deschideau. Cu genele încercam să opresc sclipirile animalice care mă împingeau să mă reped asupra ei, să o devorez, să o torturez și mai tare decât o fac, și mai tare decât și-ar putea imagina. Și sclipirile, filtrate astfel, luminau îngerește iubirea pe cale să se nască în sufletul ei. De aceea îmi și zâmbește în fiecare dimineață. Pentru că sunt otrava și liniștea ei, îmi simte dorințele demonice și sentimentele pure, lăsându-mă să devin drogul pe care trebuie să îl soarbă în fiecare zi. Doar pentru a îmi păstra neatins de uitare chipul care curge prin venele ei.

De aceea mi-a cerut să îi promit…. I-am promis. După aceea, primul lucru pe care l-a făcut a fost să zâmbească și mai fericită.