Cum este când ploaia stinge un foc abia aprins? Se întâmplă uneori ca sufletele să se aprindă, să fie atinse de o scânteie, să înceapă să mocnească, apoi să devină incandescente și să ardă. Să ardă până când nu mai este nimic de ars. Nu știe nimeni cât va dura acel incendiu… o lună, un an…? Nimeni nu știe când încetează, doar se trezește într-o dimineață și vede că focul la care se încălzea a dispărut, lăsând în urmă doar un fum, mai gros sau mai subțire și niște resturi necarbonizate încă, lăsate pentru un alt foc viitor.
Cred că asta este problema cu focurile, se sting. Dar sunt atât de plăcute când ard… E frumos să stai să privești, să simți cum flăcările roșii mușcă din trupurile lemnului, cum le face să trosnească… e plăcut să îi simți vâlvătaia, să îi vezi dansul nebunesc, să îi simți arsura, măcinarea… E plăcut chiar și să îi simți stingerea, să îl vezi cum cu forțele slăbite se luptă să supraviețuiască, cum încearcă să găsească încă un colț de suflet nedevorat. Capetele flăcărilor, la început căutătoare, încep să se plece înfrânte, mușcând cu resemnare din cenușă, apoi o pală de vânt le va ascunde sub resturile consumate. Se vor stinge, neștiute de nimeni, mocnind surd și apoi vor fi împrăștiate departe, în zări, devenind parte din toate.
Alteori, dogoarea focului devine atât de înspăimântătoare încât este atacat din toate părțile, și stins, oricât de mult ar lupta să reziste. Dar sunt cazuri rare, de cele mai multe ori nimeni nu fuge, nimeni nu caută să taie capetele limbilor fierbinți. Toți se aruncă în mijlocul lor, lăsându-se torturați și mângâiați, alintați și răniți… dorindu-și ca acel foc să dureze o veșnicie, crezând cu tărie că nu se va stinge niciodată. Și apoi… mult mai târziu, când focul va fi devenit o amintire, parte din toate, doar o lacrimă solitară îi va mai păstra memoria pentru o secundă.
Dar e dureros să privești cu ochi blânzi cum focul abia ia naștere, cum, nou-născut, încă nu știe de unde să înceapă să muște. Îl vezi parcă puțin dezorientat, mușcând la întâmplare, prinzând gustul hranei sale, devenind parcă mai puternic. Atunci, când se naște, când are trupul firav, când abia încălzește… cred că atunci focul are cea mai plăcută arsură. Și atunci este cel mai păcat să moară. Se stinge atât de repede… e suficientă adierea unei vorbe, ploaia unei lacrimi… și ceea ce fusese aprins devine ud și nu va arde niciodată, scoțând doar un fum, un fum asemănător unei biete și comune iluzii.
Nevermore 
Îmi place focul, demult am scris despre el. Este atât de real și totodată atât de iluzoriu! Consumă și se consumă. Nu e material și totuși îl simți, e vizual, e tactil, e olfactiv, e și auditiv. E complex și complet. Și nu are formă. E bun și rău în același timp, depinde cum îl folosești. Îl privești fascinat pentru că nu stă o clipă. E viu, pentru că se naște, crește și va muri când lemnul se va fi consumat. Se hrănește cu lemn și aer, două elemente esențiale, topește metalul, dar este stins de apă. E un mister născut din fulger,un dar și totodată o nenorocire. E un mister al vieții și al morții.
Melodia e superbă, nu o știam (sau poate am uitat-o), deși într-o vreme a vieţii mele am ascultat mult din acest gen.
Araceli, e cam complet comentariul, pastrasem unele lucruri pentru o alta idee. Dar e perfect asa, ai aruncat lumina asupra unor nehotarari :). Si piesa… da, un best of:).
Dacă vrei, îl poţi modifica :). Nu mă supăr.
Mai bine! Nu il voi modifica, il voi folosi. Curand, sper 🙂
E o onoare 🙂 să-l foloseşti. Sper că m-am achitat de ideea pe care ţi-o datoram.
Da, asa cred. Onoarea doar, nu intra in discutie 🙂
Ba intră, e onorant ca un viitor scriitor ca tine să preia din umilele mele comentarii.
Nu sunt de acord cu „umilele” comentarii. In rest… nu am obiectiuni. 🙂
Aşadar am ajuns la un numitor comun. 🙂